Atacul asupra Venezuelei se înscrie într-un lung şir de invazii militare şi imixtiuni politice ale SUA în America Latină. Iată cinci exemple.
La primele ore ale dimineţii zilei de 3 ianuarie 2026 militari de elită ai SUA i-au capturat pe controversatul preşedinte al Venezuelei, Nicolas Maduro şi pe soţia sa Cilia Flores. Ambii au fost transferaţi forţat în SUA, unde Maduro a fost pus sub acuzare pentru narcoterorism.
Operaţiunea SUA, ilegală din perspectiva dreptului internaţional, este cea mai recentă dintr-o lungă istorie de intervenţii ale Washingtonului în America Latină. SUA le justifică cel mai adesea prin motive ce ţin de securitatea regională.
Multe din aceste intervenţii se întemeiază pe Doctrina Monroe, un principiu de politică externă ale cărui începuturi datează din secolul al XIX-lea, dar care a influenţat politica externă a SUA în ultimii 200 de ani.
Ce este Doctrina Monroe
Doctrina Monroe datează din anul 1823. Pe atunci preşedintele James Monroe le-a cerut puterilor europene încetarea tuturor încercărilor de colonizare în emisfera vestică.
Doctrina a fost extinsă în 1904 de preşedintele Theodore Roosevelt prin aşa-numita anexă Roosevelt (sau corolarul Roosevelt). Şeful de atunci al Casei Albe a argumentat că SUA au dreptul să intervină în ţările Americii Latine pentru a împiedica ceea ce el a calificat drept "comportament deficitar cronic" şi "instabilitatea".
În Strategia Naţională de Securitate a SUA, publicată la finalul lui 2025, se arată: "După ani în care a fost neglijată, SUA vor întări şi impune Doctrina Monroe, pentru reinstalarea supremaţiei americane în emisfera vestică".
Preşedintele Donald Trump s-a referit la scurt timp după capturarea lui Maduro de către militari americani la această doctrină afirmând: "Doctrina Monroe este un lucru măreţ, dar noi am întrecut-o cu mult: acum i se spune doctrina Donroe."
Iată cinci exemple de invazii ale SUA în America Latină, de la încetarea celui de-al Doilea Război Mondial.
Guatemala 1954: CIA sprijină o lovitură de stat
Într-una din primele intervenţii din perioada Războiului Rece SUA au sprijinit îndepărtarea de la putere a preşedintelui ales democratic al Guatemalei, Jacobo Árbenz. El a introdus reforme agrare care au dus la naţionalizarea unor proprietăţi, între care şi cea a firmei United Fruit Company din SUA (astăzi Chiquita Brands International).
Administraţia Eisenhower a privit guvernul lui Árbenz ca pe o ameninţare comunistă. Ministrul american de Externe din epocă, John Foster Dulles, l-a acuzat pe Árbenz că are de gând să instaleze un "regim comunist de coşmar".
Agenţi CIA au sprijinit un grup de exilanţi din Guatemala şi l-au impus preşedinte pe Carlos Castillo Armas. Acesta a anulat urgent reforma agrară.
Cuba 1961: Invazia din Golful Porcilor
După revoluţia comunistă a lui Fidel Castro din anul 1959, SUA au început să fie tot mai îngrijorate de relaţiile de prietenie ale Cubei cu Uniunea Sovietică. Preşedintele Dwight D. Eisenhower a elaborat un plan de înlăturare de la putere a şefului statului cubanez, care a fost pus în aplicare în anul 1961 de către preşedintele John F. Kennedy.
1400 de exilanţi cubanezi instruiţi de CIA au acostat în Golful Porcilor, aflat la aproximativ 200 de kilometri depărtare de capitala Havana. Planul de provocare a unei revoluţii şi de alungare de la putere a lui Castro a eşuat însă rapid. Castro a trimis aproximativ 20.000 de soldaţi la malul mării silindu-i pe invadatori să capituleze.
Acest eşec a fost o mare ruşine pentru SUA şi a agravat tensiunile Războiului Rece în regiune.
Chile 1973: Operaţiuni sub acoperire şi o lovitură de stat militară
Pentru SUA Cuba comunistă precum şi influenţa sovietică în emisfera vestică au fost mereu un ghimpe în ochi şi, de aceea, s-au opus de la început guvernului socialist din Chile, al preşedintelui Salvador Allende. Washingtonul a privit naţionalizarea de către Allende a unor ramuri industriale importante şi relaţiile strânse ale acestuia cu Uniunea Sovietică ca pe o ameninţare la adresa intereselor SUA.
Chiar dacă SUA nu au participat direct la lovitura de stat, Washingtonul a încercat să destabilizeze Chile prin presiuni diplomatice, restricţii financiare, finanţarea unor grupări de opoziţie şi propagandă anti-Allende.
În septembrie 1973 armata chiliană, condusă de generalul Augusto Pinochet, l-a alungat de la putere pe Allende. După sinuciderea acestuia, puterea a fost preluată de Pinochet. Dictatorul de dreapta a guvernat Chile timp de 17 ani, punând capăt unei perioade de 46 de ani de guvernare democratică. În timpul regimului Pinochet au dispărut numeroşi reprezentanţi ai Opoziţiei şi tortura era larg răspândită în închisori.
Grenada 1983: Operaţiunea "Urgent Fury"
După asasinarea prim-ministrului din Grenada, Maurice Bishop, în timpul unei lovituri de stat, preşedintele Ronald Reagan a ordonat invadarea acestei ţări. El a justificat asta prin nevoia protejării unor cetăţeni ai SUA şi prin restabilirea securităţii în regiune.
Invazia cunoscută sub numele de cod "Operation Urgent Fury" a survenit într-o perioadă în care SUA observau cu suspiciune relaţiile Grenadei cu Uniunea Sovietică şi cu Cuba.
Invazia a fost intens criticată de Adunarea Generală a ONU, care a calificat-o drept "flagrantă încălcare a dreptului internaţional şi a independenţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale a acestui stat".
1989 Panama: Operaţiunea "Just Cause"
În decembrie 1989, preşedintele George H. W. Bush a dat startul unei invazii de proporţii în Panama, în cadrul operaţiunii "Just Cause" ("cauză dreaptă"). El a trimis în ţară aproximativ 24.000 de soldaţi, cu misiunea de a-l alunga de la putere pe generalul Manuel Noriega.
Noriega, odinioară un aliat al Washingtonului, a fost capturat, judecat şi condamnat la închisoare în SUA pentru trafic de droguri, şantaj şi spălare de bani.
După invazie, SUA l-au impus la putere pe preşedintele Guillermo Endara. Spre deosebire de intervenţiile anterioare din perioada Războiului Rece, invazia din Panama nu a fost îndreptată împotriva unui comunist, ci împotriva unui fost aliat.
Amy Stockdale