Tratamentul e să încerci să construiești justiția socială în așa fel încât oamenii să vrea să salveze locul de care aparțin mai degrabă decât să fugă din el, în alte locuri. Recitind zilele acestea un interviu cu Andrew Solomon, în care îl întrebam despre exodul românilor peste granițe, am dat peste această frază care explică prin simplitatea ei de ce ucrainenii își apără atât de curajos țara, una departe de a fi ideală și care a intrat în război având probleme deloc ușoare legate corupție și sărăcie: pentru că speră că țara lor se va însănătoși.
Speranța e ceea ce românii nu mai au și nu din spirit mioritic, că sunt ei înclinați spre melancolie și pesimism, ci dintr-o manipulare politică conștientă și perseverentă, încă din primii ani postcomuniști. Departe de a fi un concept romantic, speranța are un rol politic bine determinat, acela de a-i convinge pe oameni să pună umărul, fiecare în profesia pe care o are, la binele comun. E treaba politicienilor de la putere să administreze speranța socială și să o canalizeze spre proiectele comune, așa cum în momentele electorale politicienii concurează în a vinde cât mai multă speranță, cu care să se coreleze.
Faptul că în România e mai convenabil să administrezi deziluziile – președintele țării care anunță eșecul statului – și să demolezi – vechea și greaua moștenire – nu poate fi doar un accident: o societate lipsită de speranță tinde să accepte mai ușor un premier care plagiază, un ministru al Educației care târăște în mediocritate școala, un președinte care după ce cere electoratului mandat pentru o guvernare fără PSD, aduce PSD la guvernare.
Într-un astfel de stat, civismul scade dramatic: protestele față de abuzurile regimului Dragnea au fost înăbușite nu (doar) de jandarmi, ci mai ales de resemnatizarea lor de către regimul de putere Iohannis – PNL. E puțin probabil ca românii să mai iasă în stradă, de vreme ce protestele și reușitele lor au fost deturnate chiar de cei care pretindeau a fi aliații politici ai străzii.
Până la ultima consecință, e greu de crezut că românii s-ar mai putea mobiliza într-un efort colectiv solidar, în lipsa binelui comun/speranței administrare politic.
Or, tocmai asta a fost marea demonstrație pe care poporul ucrainean a făcut-o lumii: în pofida unei istorii deturnate și călcate în picioare de URSS și de Rusia, în pofida oligarhilor instrumentați de Kremlin în Ucraina, în pofida corupției, în pofida disparităților sociale, puterea politică de la Kiev a reușit să construiască și să gestioneze o poveste de țară din care ucrainenii să facă parte. Așa cum spune Andrew Solomon, ucrainenii au demostrat apartenența la o țară pe care vor mai degrabă să o salveze, decât să fugă din ea.
Iar asta e o victorie curată a democrației și a memoriei colective recuperate.
În aceste luni din urmă, am vorbit cu intelectuali din Ucraina și cu toții au ținut să pună agresiunea Rusiei lui Putin în contextul corect: Holodomorul (Marea înfometare), decimarea elitei ucrainene de către regimul sovietic (pe modelul Kathyn-ului polonez), confiscările din primii ani postsovietici. Ucrainenii de azi luptă nu doar în numele lor și al copiilor lor, ci și în numele generațiilor înfometate, ucise, reduse la tăcere prin teroare.
Ucraina și-a câștigat independența adevărată abia în 2014, după ce a început agresiunea și ocupația rusă. Acel moment a schimbat dramatic felul în care ucrainenii se văd pe ei înșiși, felul în care își percep țara, felul lor de a gândi. În ultimii șapte ani, noi am trecut, în sens istoric, prin la fel de multe lucruri ca alte societăți în decenii sau mai mult. Chiar și astăzi trecem prin transformări foarte importante. Este clar că acesta este un proces foarte dificil și foarte dureros, dar probabil că este necesar pentru ca țara să avanseze, să nu mai trăiască în trecut.
Scriitorul Serhîi Jadan, astăzi în Harkov, interviu pentru spotmedia.ro
Ce se întâmplă în Ucraina zilele acestea este o demonstrație a principiului „cine nu își uită istoria nu îi va repeta relele”, un fel de principiu de aur inversat. Odată memoria socială recuperată și asumată politc, și aici rolul președintelui Volodimir Zelenski a fost unul major, speranța și dorința de a-și salva țara au devenit superioare bombelor și retrogradelor tancuri rusești. Asta a și vrut să spună președintele Zelenski miercuri, de Ziua Independenței: Ucraina a renăscut, când Rusia a invadat țara.
Ce a renăscut este chiar această poveste de țară, care a reușit să dea la o parte straturile opresiunii și terorii sovietice și ale uzurpărilor oligarhice manipulate de Kremlin. Națiunea care a renăscut este una care, spune tot Volodimir Zelenski, nu fuge, ci stă în țară, să o salveze. Așa arată speranța în binele comun, care nu are legătură cu puterea de cumpărare, gradul de bunăstare economică și salariul minim, ci cu recunoașterea despre care vorbește, în cea mai recentă carte, Francis Fukuyama.
Ce a surprins cu adevărat nu a fost invazia rusă, ci această rezistență ucraineană. Putin își propusese să termine cu Ucraina în trei zile și a apărut această rezistență a Ucrainei, ucrainenii capabili să lupte pentru țara lor.
Ignoranții din Occident aveau în minte că bielorușii, ucrainenii, rușii au aceeași origine, dar iată că suntem martorii unei rezistențe formidabile, care ne readuce în minte tot ce a făcut URSS.
Acest fel de memorie pe care o au ucrainenii e cel mai bun antidot la Putin.
Thierry Wolton, interviu pentru spotmedia.ro.