În România, corul de înșelăciune al Kremlinului este susținut de promotorii temei „neutralității” față de războiul din Ucraina și al falsei „păci” doar pentru a reduce sprijinul societății față de rezistența în fața tiraniei „lumii ruse”.
Interesant este că aceste teme-fanion de propagandă vin dintr-un mediu al populiștilor locali. Iar când temele războiului informațional al Kremlinului sunt mascate sub o lozincă naționalistă și anti-occidentală, căpătând în timp valențe de credințe, acestea devin și mai periculoase pentru democrațiile est-europene vulnerabilizate de crizele economice.
L-am rugat pe Nicolae Țîbrigan, expert coordonator Digital Forensic Team, să ne explice ce înseamnă război informațional, cum arătau fake news-urile și războiul hibrid în Roma Antică și de ce, în Primul Război Mondial, ziare britanice Times și Daily Mail au publicat articole în care se menționa că germanii extrăgeau, chipurile, grăsime din trupurile soldaților morți pe front pentru a fabrica săpun și margarină. Povestea a venit de la un departament al guvernului britanic și a fost răspândită în presă.
Dincolo de front, se poartă un război informațional. Aș vrea să definim mai întâi termenii – ce este și ce nu este un război informațional?
În primul rând, războiul informațional nu este un fenomen nou, dar conține elemente noi, ca urmare a dezvoltării tehnologice din ultimele două secole. Asta a dus la diseminarea rapidă a informației și la o scară mult mai largă. De exemplu, în prezent, omenirea primește o cantitate de informații de cinci ori mai mare decât întreaga informație primită în 1986.
Războiul informațional este diferit de războiul cibernetic, pentru că acesta nu atacă calculatoare, soft-uri sau sisteme electronice de comandă, ci se folosește de noile tehnologii de informații și comunicații pentru a obține un avantaj competitiv față de adversar.
Războiul informațional presupune manipularea informațiilor pentru a câștiga încrederea populațiilor vizate (dar fără conștientizarea țintei), astfel încât acestea (sau chiar decidenții) să ia decizii împotriva intereselor lor, dar în interesul direct al actorului care a lansat agresiunea informațională.
Prin urmare, este destul de greu de stabilit unde începe și unde se termină războiul informațional și cât de puternic sau destructiv este acesta.
Conceptul de război informațional se află la intersecția mai multor acțiuni, cum ar fi:
- colectarea de informații tactice (activități de spionaj)
- verificarea informațiilor ca fiind valide
- răspândirea de propagandă și dezinformare pentru a demoraliza sau manipula publicul (operațiuni psihologice – PsyOps)
- subminarea veridicității informațiilor inamicului și negarea oricăror informații colectate și comunicate de partea adversă.
Acesta este și motivul pentru care de preferat este să utilizăm termenul de „operațiuni informaționale” și nu „război informațional”. Pentru că „operațiunile informaționale” vizează aspecte legate de partea umană a consumului și utilizării informațiilor, inclusiv analiza rețelelor sociale, analiza deciziilor, precum și altor aspecte ale comportamentului uman în situații de criză.
Astfel, războiul informațional sau „operațiunile informaționale” reprezintă acțiuni specifice, desfășurate de regulă de actori statali sau intermediari (proxy), cu scopul de a obține un avantaj informațional față de adversar. Acestea presupun control asupra propriului spațiu informațional, protejând accesul la propriile informații, concomitent cu colectarea și folosirea informațiilor adversarului, distrugându-i sistemele informaționale și perturbând fluxul de informații.
Astăzi vorbim mult despre război hibrid, război informațional, despre narative concurente și așa mai departe. Este acest tip de război unul recent sau mai degrabă unul recent teoretizat? Îl foloseau, de pildă, romanii? Sau era folosit în cele două războaie mondiale?
Pornind de la definiția enunțată anterior, putem trage un fir al comunicării și implicit al războiului informațional de-a lungul a cinci mii de ani de civilizație – de la Egipt, la Roma Antică și până în zilele noastre. Vorbim de cinci mii de ani de civilizație în care comunicarea a influențat istoria, iar progresele tehnologice din media și cele din științele sociale doar au accentuat acest „fir” al influenței informației și comunicării asupra societății.
Pentru că în toată existența sa socială omul a fost victimă a propagandei și manipulării, chiar dacă acestea nu erau teoretizate ca atare. Când am început să le definim, propaganda, manipularea sau minciuna existau demult și principiile erau deja acceptate atât de manipulat, cât și de manipulator. Este vorba de principiile funcționării unei operațiuni informaționale de succes.
La fel ca în urmă cu mii de ani, liderii (sau decidenții) încearcă acum să-și asigure controlul câmpului informațional în care evoluează populația din interiorul ierarhiei. Iar acest control se poate realiza inclusiv prin acele elemente constitutive ale războiului informațional. Simultan cu luptele politice sau militare, se dezvoltă o întreagă propagandă dedicată acestor lideri, succeselor militare și justeței cauzelor adoptate.
De exemplu, rezultatul bătăliei de la Kadesh din 1274 î. Hr, când faraonul Ramses al II-lea s-a luptat cu hitiții, a fost unul incert. Armata faraonului formată din 20.000 de infanteriști și 2.500 de care de luptă nu a reușit nici să învingă armata hitiților și nici să cucerească cetatea Kadesh.
În schimb, Ramses al II-lea a apelat la un soi de „război informațional” pentru a-și prezerva controlul asupra spațiului informațional elogiind bătălia ca fiind o victorie personală prin intermediul sculpturilor din temple și a poemului lui Pentaur scrise pe papirus. Acest poem a fost multiplicat și transmis de mesageri în toate orașele și satele Egiptului, pentru a-i glorifica geniul militar și a-l deifica. În realitate, Ramses al II-lea a fost înfrânt la Kadesh, fiind obligat să încheie un tratat de pace (reprezentând primul tratat internațional).
Acum aproximativ 2.000 de ani în urmă, Roma, în timpul celui de al doilea Triumvirat, se confruntă cu perspectivele unui război civil între Marcus Antonius, fost locotenent al lui Cezar, și Octavianus Augustus – fiul adoptiv și nepot al lui Cezar. Pentru a obține toată puterea și a câștiga confruntarea, acesta din urmă câștigă sprijinul aristocrației și publicului din Roma cu ajutorul unui „război informațional” împotriva lui Marcus Antonius, retras în Egipt.
Acesta a susținut că Antoniu este un om cu o morală redusă, pentru că și-a părăsit soția credincioasă, a abandonat Roma și că este „mereu beat”, nefiind apt să ocupe vreo funcție. Antoniu a fost acuzat de orice, dar mai presus de toate că a „devenit nativ barbar”, o crimă de neiertat pentru romani.
Aceste fake news-uri erau răspândite cu ajutorul poeziilor, sloganurilor scurte și captivante înscrise pe monede. Era o versiune antică a politicianului de astăzi care lansează pe Twitter fake news-uri despre adversar. Octavian câștigă în cele din urmă războiul împotriva lui Antonius, devenind primul împărat al Romei.
Apoi, războaiele moderne și dezvoltarea tehnologică au intensificat războiul informațional, oferindu-i cadrul necesar pentru teoretizare, diversificare și chiar dezvoltare.
În 1917, în timpul Primului Război Mondial, ziarele britanice Times și Daily Mail au publicat articole în care se menționa că germanii extrăgeau, chipurile, grăsime din trupurile soldaților morți pe front pentru a fabrica săpun și margarină. Povestea a venit de la un departament al guvernului britanic și a fost răspândită în presă. Oficialii britanici știau că narativul în sine este un fake news, dar l-au folosit pentru a-i convinge pe cititori că Germania este un inamic barbar și că trebuie obținută victoria cu orice preț.
Ministerul Informării Populare și al Propagandei condus de Goebbels a coordonat în cei 12 ani de existență absolut toate componentele ce puteau influența percepția publică a germanilor asupra realității. Războiul informațional dus de mașinăria de propagandă a naziștilor a reușit să creeze în Germania cea mai completă realitate artificială pe care o cunoscuse atunci planeta. Tema centrală era cultivarea și perpetuarea antisemitismului.
Când presa britanică a atacat politica de trimitere a evreilor în lagăre de concentrare, Departamentul al IV-lea din Ministerul Propagandei lui Goebbels a replicat prin mai multe rememorări istorice ale diverselor acte de brutalitate din timpul războaielor coloniale ale Regatului Unit: cei două mii de buri, femei și copii, morți în lagărele de prizonieri la începutul secolului, violențele din India, din Sudan sau încălcarea acordurilor făcute cu arabii după Primul Război Mondial. Așa-numitul „whatabouthism” – o strategie des utilizată și de propaganda pro-Kremlin în timp ce Rusia e acuzată de violarea tratatelor internaționale.
În 1943, este distribuit intens și mitul invincibilității Germaniei naziste datorită posesiei unor arme minune (Wunderwaffen) care ar pune capăt războiului. Hitler spera să distribuie acest mit și în rândul germanilor, pentru a le crește moralul și a înspăimânta forțele aliate. Cele mai multe dintre aceste arme au rămas totuși prototipuri, care fie nu au ajuns niciodată în teatrele de operațiuni, fie, dacă au ajuns, au fost prea târziu sau în număr prea nesemnificativ pentru a avea un efect militar (rachetele balistice V-2 care terorizau populația Londrei).
Să ne uităm la războiul de astăzi, la invadarea Ucrainei de către Rusia. Despre Rusia vorbeam mult înainte, în registrul dezinformării și fake news-urilor? Cum s-a repoziționat informațional Rusia în acest război? Ce narațiuni a construit și cum le declină?
Aici trebuie să amintesc că interesul publicului pentru tema „războiului informațional” a crescut semnificativ, mai ales după conflictul ruso-ucrainean din Donbas și cu anexarea Crimeii de către Rusia în 2014.
Rusia a încercat în toți acești ani să influențeze ucrainenii și comunitatea internațională pentru a-și promova propria versiune a evenimentelor. Și pe alocuri a înregistrat chiar succese. Acest lucru a fost realizat folosind atât mass-media tradițională controlată de autoritățile ruse, cât și social media, care erau un domeniu de operare al fabricilor de troli.
Acest război a schimbat semnificativ datele problemei. În primul rând, Rusia a pierdut noul război informațional pe plan internațional, dar l-a câștigat pe plan intern. Pentru că relatările despre război se petrec în timp real, iar mașinăria de propagandă militară a Rusiei n-a reușit, pur și simplu, să țină pasul cu realitățile războiului.
Încă din primele zile ale agresiunii armatei ruse din 24 februarie, războiul informațional al Kremlinului s-a concentrat mai mult pe acțiuni de dezinformare, propagandă, cenzură și răspândire de teorii ale conspirației – tactici clasice și vetuste în contextul comunicării pe social-media.
Să luăm, spre exemplu, conceptul de „denazificare” folosit de propaganda rusă. Acesta a fost abandonat pe parcurs, deoarece sondajele secrete efectuate de sociologii și polit-tehnologii Kremlinului arătau că populația nu înțelege la ce se referă acest termen folosit de președintele rus. Apoi, a încercat să-l înlocuiască cu altceva, dar demersul a fost abandonat din lipsă de timp.
Apoi, Rusia folosește mai mult emoții negative, ceea ce a fost eficient în prima fază a războiului pentru publicul intern, dar frica și amenințările la nivel intern și internațional sunt contraproductive pe termen mediu și lung. Și asta s-a văzut pe parcurs.
Cele mai des utilizate tehnici se referă la discreditare și etichetarea drept „naziști” a ucrainenilor care rezistă în fața invaziei militare, clonarea de website-uri, resuscitarea fabricilor de troli, prezentarea informațiilor în afara contextului, apoi a recurs la lansarea mai multor teorii alternative privind cauza scufundării crucișătorului Moskva – retransformat de către ucraineni într-un act simbolic al succesului lor militar.
Pentru că a fost vorba despre aceeași navă căreia militarii ucraineni de pe insula Șerpilor i s-au adresat cu „Navă militară rusă, du-te dracului!”.
În loc să se adapteze la noile media, Rusia a preferat să folosească mai mult presa tradițională, televiziunea și radioul drept instrumente de cenzură, să instituie controlul rigid al informațiilor prin Roskomnadzor, să se decupleze parțial de internetul global și să disemineze propagandă prin sursele rămase online după închiderea celor oficiale.
Pentru Rusia, reîntoarcerea la războiul informațional clasic din timpul Războiului Rece a fost o soluție mai degrabă comodă decât una eficientă. Pentru că dorința de a păstra o lume veche, conservatoare, sub auspiciile unui regim nedemocratic de factură putinistă, reprezintă și ea o viziune a establishment-ului rusesc asupra lumii.
La nivel comunicațional, Rusia pare mai degrabă încremenită în proiect.
Dar Ucraina? Care sunt narativele cu care contraatacă Ucraina?
Ucraina a înregistrat, cu mici excepții, succese notabile pe planul războiului informațional sau al contrapropagandei.
În primul rând, Ucraina a reușit să producă mai multă empatie cu ajutorul mesajelor sale simple cu care se identifică populația atât pe plan intern, cât și internațional. Și aici un rol covârșitor l-a avut președintele Zelenski, cu ajutorul casei sale de producție formată dintr-o echipă de tineri comunicatori, care s-a folosit la maxim de conținut video pe rețelele de socializare, devenit în scurt timp viral.
Echipa lui Zelenski a înțeles rapid că în acest război informațional 2.0 orice cetățean ucrainean care se află în posesia unui telefon mobil poate lupta împotriva Rusiei, fie adunând dovezi pentru judecarea ulterioară a Federației Ruse, fie pentru a repera mișcările trupelor inamice. Îndemnul către cetățeni era de a urca cât mai multă informație online pentru a contribui și a o disemina global.
Chiar din primele zile, Ucraina a câștigat pe terenul informațional al Moscovei.
Să ne aducem aminte doar narativul „Fantomei din Kiev” care s-a dovedit a fi un mit ca parte a războiului informațional dus de guvernul ucrainean. Inițial, titlul i-a fost atribuit maiorului Stepan Tarabalka, în vârstă de 29 de ani, care a murit în timpul unei lupte, după care Forțele Armate din Ucraina i-au atribuit „Fantomei din Kiev” o identitate de „spirit colectiv al piloților înalt calificați din Brigada Aviatică Tactică”
Apoi, au mai existat și câteva narative comice de discreditare a inamicului, cum ar fi cel al bătrânei care a doborât o dronă aruncând peste balcon un borcan cu murături, sau cel al tancurilor rusești furate cu tractorul de țăranii ucraineni pentru a fi folosite la lucrările agricole.
Toate succesele militare ale Kievului, chiar și cu sprijinul militar al statelor occidentale, au fost portretizate la nivel comunicațional ca o luptă dintre David și Goliat, generând speranțe și sprijin.
Decizia Kievului de a-i înarma pe cetățeni a dus la percepția generală că ucrainenii se oferă voluntari pentru a lupta, ceea ce a generat un val de simpatie în Occident, mai ales că războiul era prezentat ca o rezistență armată a populației în fața unei ocupații, iar ucrainenii se ofereau voluntari să lupte.
Însuși președintele Zelenski s-a adresat poporului ucrainean cu promisiunea că „Vom da arme oricui dorește să apere țara!” – un mesaj patriotic puternic, față de care au reacționat toți cetățenii.
O parte din cetățeni s-au alăturat campaniilor de strângere de fonduri pentru Armata Ucrainei, iar altă parte s-a implicat activ în difuzarea de imagini despre realitățile războiului ca parte a războiului informațional.
Apoi, cei cu cunoștințe de IT s-au alăturat „Armatei IT a Ucrainei”, care numără în prezent peste 300.000 de voluntari care încearcă să paralizeze prezența digitală a guvernului rus și să transmită mesaje anti-Putin în Rusia prin spargerea rețelelor de televiziuni digitale.
De asemenea, la nivel discursului public, soldatul rus este demonizat și numit „orc” sau „rașist” (derivat de „russia” și „fascist”) cu scopul de a-i discredita public și a mobiliza populația. Ucraina a lansat, de asemenea, o campanie prin care îi îndeamnă pe soldații ruși să se predea, cu tot cu tehnica militară, în schimbul unor sume de bani sau să întoarcă armele împotriva lui Putin în cadrul batalionului „Libertate pentru Rusia”, format din etnici ruși sau militari ai Kremlinului luați prizonieri.
Spre deosebire de Rusia, Ucraina are o autoritate morală, pentru că se folosește de elementele noului război informațional în timp ce poartă un război de apărare, pentru supraviețuirea sa ca stat.
Vă propun să ne uităm și la impact. Reușește Rusia să manipuleze percepțiile în ceea ce privește războiul și consecințele acestuia?
Dacă pornim de la faptul că Rusia a declanșat acest război pornind de la ambițiile sale geopolitice de a reconstrui imperiul său sovietic, ca act disperat de a renegocia o nouă ordine mondială după principii de forță brută (hard power), este foarte greu să manipuleze opinia publică globală pe această linie a discursului narativ. Este aproape o misiune imposibilă.
Credibilitatea Federației Ruse este afectată inclusiv din cauza războiului informațional demontat de fact checkeri.
Singura reușită a lui Putin și aparatului său de propagandă se rezumă la manipularea percepțiilor pe plan intern, unde există suportul pentru așa-zisa „operațiune specială” (eufemism folosit pentru a defini invazia militară rusă în Ucraina).
Ultimul sondaj realizat de Levada Center relevă faptul că, deși interesul rușilor față de știrile despre războiul din Ucraina a scăzut la 55% comparativ cu 64% în luna martie, sprijinul pentru invazia militară s-ar menține undeva la 75% (o scădere cu 6% comparativ cu datele din luna martie a acestui an).
De asemenea, în rândul societății, crește convingerea că războiul cu Ucraina va continua un an și chiar mai mult – 49%, ceea ce reprezintă și o provocare pentru regimul autoritar de la Kremlin.
Pe de-o parte, autoritățile ruse nu sunt pregătite de un război de uzură de lungă durată, iar interesul populației față de război va scădea pe parcurs, dacă Putin nu oferă rapid mici victorii prin ocuparea de noi teritorii în Ucraina. Pentru că altceva nu mai poate oferi, nici „demilitarizare”, nici „denazificare”, nemaivorbind de bunăstare sau reconstrucție post-conflict.
Acum, în contextul referendumurilor ce urmează a se desfășura în teritoriile ocupate, va trebui să ne așteptăm la fraude și noi manipulări lansate de Kremlin pentru legitimarea unor noi pseudo-republici depopulate și înecate în ruine, din cauza bombardamentelor masive.
Încă din capul locului, analiștii internaționali vorbeau și despre China. Cum s-a poziționat China în acest context al agresiunii la scară largă pe care o comite Rusia în Ucraina? Pentru că am văzut în pandemie cum cele două au avut și narative care se potențau reciproc, cum e acela al lipsei de solidaritate în UE.
La nivel oficial, China vrea să mimeze o falsă neutralitate față de agresiunea rusă în Ucraina. Prin această grilă trebuie să înțelegem și votul de abținere a Beijingului la rezoluția ONU prin care era condamnată Federația Rusă pentru invazia militară desfășurată în statul vecin. De asemenea, diplomații chinezi n-au criticat până acum acțiunile agresive ale Rusiei în Ucraina.
Dar realitatea mesajelor distribuite în mediul online este de altă natură. Experții au putut constata chiar o răspândire rapidă a propagandei ruse pe rețelele de socializare chineze.
Potrivit unui raport realizat de Doublethink Lab, cu sediul în Taiwan, relația strânsă dintre mass-media de stat rusă și cea chineză a ajutat la amplificarea propagandei ruse pe platformele de socializare chineze precum Weibo.
Analiștii cred că aceasta face parte din eforturile Beijingului de a încuraja solidaritatea dintre China și Rusia, deoarece aceasta din urmă ar rezista, chipurile, în fața „forțelor străine care se amestecă în afacerile sale interne” și a „nazismului finanțat din străinătate”. Sunt două teme-fanion repetate pe canalele chineze de propagandă.
Mass-media de stat chineză (Global Times/CGTN și alte canale oficiale) a preluat narativul propagandistic al lui Putin împotriva expansiunii NATO pentru justificarea invaziei militare, iar mai târziu s-a concentrat asupra temei denazificării, citând discursurile și declarațiile oficialilor guvernamentali ruși fără a le filtra printr-un aparat critic al comentatorilor.
De exemplu, cu câteva zile înainte de invazie, autoritățile chineze au emis o directivă prin care le-au cerut instituțiilor media naționale să publice numai conținut de la instituțiile media oficiale, cum ar fi People's Daily, Agenția de știri Xinhua și China Central Television. Instituții de presă care au semnat acorduri de cooperare cu presa de stat rusă în 2015.
La scurt timp după ce Rusia a invadat Ucraina, instituțiile de presă de stat chineze și Ministerul chinez de Externe au început să promoveze conținut media care reitera narativele din războiul informațional rusesc că președintele ucrainean Volodimir Zelenski ar fi părăsit Kievul sau soldații ucraineni s-ar fi predat. Alte surse au citat afirmația oficialilor ruși că guvernul ucrainean ar reprezenta un regim condus de naziști.
La un moment dat, diplomații chinezi au amplificat falsele narative rusești despre prezența laboratoarelor biologice americane în Ucraina, conectând-o cu teorii ale conspirației despre originea virusului SARS CoV-2.
Pe măsură ce guvernele occidentale au încurajat în mod constant companiile Big Tech să restrângă accesul ecosistemului de dezinformare al Rusiei, sistemul de propagandă al Chinei s-a transformat rapid într-un vehicul alternativ pentru războiul informațional al Kremlinului.
Mai mult, pe aceste canale s-a încercat chiar să se facă o legătură între declarațiile lui Vladimir Putin despre așa-numitul „nazism ucrainean” și protestele din 2019 din Hong Kong la adresa proiectelor de legi pentru securitatea statului.
Se pare că la nivelul unei părți a establishment-ului PCC (Partidul Comunist Chinez) persistă concepția strategică de susținere a discursului anti-occidental al Rusiei în contextul războiului din Ucraina.
Eu leg aceste tendințe cu încercarea PCC de a stimula atitudini naționaliste și anti-occidentale la nivelul populației chineze din rațiuni de securitate politică în perspectiva unei „noi ordini mondiale”.
Sunt instrumentele pe care le folosesc Rusia și China diferite, în ceea ce privește propaganda?
Așa cum declara și președintele chinez Xi Jinping, că parteneriatul Chinei cu Rusia „nu are limite”, prin extrapolare, am putea spune că ambii actori au ce învăța unul de la celălalt, iar retorica propagandistică în acest caz nu are nici ea limite.
În linii generale, în prezent asistăm la o confruntare sino-occidentală în spațiul informațional cu utilizarea tuturor instrumentelor specifice.
Totuși, războiul informațional 2.0 al Chinei este mai mult insidios decât cel al Kremlinului, dar care a început să copieze din ce în ce mai mult modelul rusesc. De exemplu, în urma vizitei efectuate de Nancy Pelosi în Taiwan, am regăsit pe pagina Ambasadei Chinei în București o postare cu o hartă cu bazele militare americane care ar copleși China – un model al narativului dezinformațional al Kremlinului despre Rusia imaginată ca „insulă strategică” înconjurată de dușmani - „baze militare americane sau NATO”.
În ultima vreme putem observa cum rețeaua diplomaților chinezi a renunțat la tradiționala diplomație politicoasă, schimbându-și atitudinea și migrând spre o diplomație mai agresivă, denumită de către specialiști și „diplomația lupilor războinici”, pregătiți să riposteze și să afirme pe un ton mai ridicat interesele Chinei la nivel global.
Atât diplomații, și mass-media controlate de Beijing și-au calibrat mesajele în mod diferit pentru diferite regiuni ale lumii. Această redirecționare a resurselor comunicaționale spre o propagandă personalizată și multilingvă reflectă strategia PCC de a viza regiunile – în special Africa, America de Sud și Asia de Sud-Est – care au economii în curs de dezvoltare rapidă și, adesea, istorii coloniale occidentale.
Bătălia se dă pentru câștigarea minților și inimilor populației din aceste state, inclusiv a decidenților ademeniți cu tot soiul de investiții, proiecte comerciale și de infrastructură – un cântec de sirenă pentru liderii inconștienți de posibilele capcane în care pot cădea.
Astfel, alinierea Beijingului cu propaganda Kremlinului demonstrează modul în care PCC caută o oportunitate din criză, mobilizându-se ca răspuns la amenințările percepute și folosind evenimentele contemporane ca vehicule pentru proiecția puterii sale politice.
Cât de vulnerabilă este România în fața campaniilor de manipulare?
Trăim într-o perioadă când atenția noastră este extrem de suprasolicitată, iar Kremlinul nu face altceva decât să inunde spațiul informațional cu mesaje menite să semene suficientă confuzie și îndoială că unii chiar să înceapă să reinterpreteze sensul invaziei din 24 februarie împotriva unui stat democratic și suveran.
Singura șansă de succes a războiului informațional dus de Kremlin este cedarea noastră în fața „oboselii războiului din Ucraina”, așa cum am cedat la un moment dat în fața „oboselii Covid-19”.
În România, de exemplu, corul de înșelăciune al Kremlinului este susținut de promotorii temei „neutralității” față de războiul din Ucraina și al falsei „păci” doar pentru a reduce sprijinul societății față de rezistența în fața tiraniei „lumii ruse”.
Interesant este că aceste teme-fanion de propagandă vin dintr-un mediu al populiștilor locali.
În România, avem circa 65% din populație care folosește rețelele de socializare pentru a citi știri, iar sondajul INSCOP din vara anului trecut a arătat niște cifre destul de sumbre: 3 din 5 români (59,5%) ar fi votat un partid naționalist, și 64,8% considerau că România trebuie să-și apere interesele naționale atunci când sunt în dezacord cu regulile Uniunii Europene, chiar dacă ar risca să-și piardă poziția de membră a UE.
Totuși, cea mai mare vulnerabilitate a societății în fața acestor atacuri ale populismului nativ este așa-numitul ecosistem al rețelelor de naționaliști digitali (creatori de conținut naționalist), care populează rețelele de socializare și profită la maxim de lentoarea marilor companii în a modera conținutul. Apoi, ar mai trebui să adăugăm și rolul jucat de echo chambers.
Acestea sunt folosite de către naționaliștii digitali (susținători ai propagandei ruse) pentru a reactualiza și a repeta falsele sloganuri politice, fake news-uri relansate fără să fie dezmințite de cineva, opinii pe care le citește publicul pentru că împărtășește cam aceleași idei și concepții despre cum ar trebui cu adevărat să arate realitatea și, într-un final, ajung să întărească și mai mult convingerile naționaliste ale publicului.
Convingeri care se transformă aici în credințe, unde argumentele contradictorii nu-și mai au rostul pentru că sunt respinse automat într-un mod destul de brutal și vehement. Iar algoritmul rețelelor de socializare nu fac altceva decât să întărească ecoul acestor camere de rezonanță naționalistă.
Iar când temele războiului informațional al Kremlinului sunt mascate sub o lozincă naționalistă și anti-occidentală, căpătând în timp valențe de credințe, acestea devin și mai periculoase pentru democrațiile est-europene vulnerabilizate de crizele economice.