„Nu-ți face griji, tovarășe Xi Jinping, vei vedea cum termin totul în trei zile, iar Occidentul, ca de obicei, va ceda”. Și atunci este clar că și Xi Jinping și-a făcut propriile calcule: „Dacă totul va merge cum a zis ăsta, nu văd ce ne-ar opri să facem la fel”.
Dar pentru că ucrainenii au rezistat admirabil, dând peste cap planurile lui Putin și mai ales obiceiul Occidentului de a închide ochii în fața celui provenit din KGB, organizația criminală care a depășit în proporții SS, Gestapo și Wehrmacht, China nu a atacat Taiwanul, spune scriitorul și istoricul francez Thierry Wolton, autorul unei monumentale trilogii despre comunism și al mai multor volume despre Rusia și urmașii KGB-ului.
Thierry Wolton, ați scris mult despre comunism și, astfel, despre Rusia. Comunismul așa cum a fost este mort și îngropat, spuneți adesea. Mă interesează însă ce a lăsat în urmă. Este Rusia de azi, Rusia lui Putin, un produs al comunismului?
Da și nu, în același timp. Nu, în sensul că nu mai avem acel sistem comunist, cu partidul unic – chiar dacă astăzi avem în Rusia acest control teribil al statului, nu vorbim despre o ideologie unică, nu putem spune că suntem în același sistem ca acela al Partidului Comunist clasic, cu un secretar general, un comitet central, un birou politic. Așadar, din acest punct de vedere, răspunsul este nu.
Răspunsul este da, în sensul că există anumite reflexe, chiar dacă suntem într-o societate postcomunistă, Putin se comportă ca Brejnev, ca Hrușciov. Respirația democratică este foarte slabă, ea încă mai există, grație perioadei lui Elțîn, care a reușit să spargă puțin acest sistem pentru doi–trei ani, apoi totul a revenit, dar există încă puțin din acel suflu.
Utilizarea istoriei, docilitatea în fața puterii, toate acestea sunt moșteniri ale comunismului. Acum, Putin însuși nu e comunist, din contra, el a dezvoltat pe cont propriu mai degrabă naționalismul.
Am crezut întotdeauna că în țările comuniste, de la URSS, China, Cuba, la un moment dat, ideologia comunistă oricum nu mai funcționa, oamenii înțelegeau că nu funcționa, și regimurile politice au adăugat atunci ideologia naționalistă, care este un motor puternic pentru a obține coeziune în jurul puterii.
Comunismul a dispărut în Rusia, a rămas naționalismul, a doua bestie a sistemului și îl vedem astăzi în felul în care Putin se folosește de istorie, de Marele Război Patriotic. Este o ideologie de substituție, care nu merge prost în Rusia.
Una dintre problemele lăsate de comunism privește tocmai noile identități postcomuniste. Cu atât mai puternică e ea în fosta URSS. Ce s-a întâmplat din acest punct de vedere în Rusia și în Ucraina?
Este destul de complicat. În Occident, uităm deseori sau nu știm contextul gigantic al Rusiei și Ucrainei, uităm de Holodomor, de tătarii din Crimeea, uităm că politica înfometării, dusă de Stalin, a fost dublată de eliminarea elitelor culturale, o politică genocidară.
A existat un Katyn ucrainean.
Putin, în numele marelui naționalism rus, al imperialismului, spune că Ucraina nu există, e vărul mai mic, alături de Belarus. El propune această istorie și occidentalii, care nu cunosc prea bine istoria, se întreabă ce e cu toată această rezistență ucraineană.
Ce a surprins cu adevărat nu a fost invazia rusă, ci această rezistență ucraineană. Putin își propusese să termine cu Ucraina în trei zile și a apărut această rezistență a Ucrainei, ucrainenii capabili să lupte pentru țara lor.
Ignoranții din Occident aveau în minte că bielorușii, ucrainenii, rușii au aceeași origine, dar iată că suntem martorii unei rezistențe formidabile, care ne readuce în minte tot ce a făcut URSS.
Și chiar și etnicii ruși din Ucraina, nici ei nu au cedat, nu l-au așteptat pe Putin cu flori.
Exact. Acest fel de memorie pe care o au ucrainenii e cel mai bun antidot la Putin. Uităm că Holodomorul, înfometarea a șocat nu doar Ucraina, ci a frapat statele din jur.
Și e singurul fenomen comunist recunoscut ca genocid.
Dar nu e recunoscut de toată lumea, sunteți optimistă.
Mi-e teamă că occidentalii nu înțeleg genocidul acesta.
Avem această dezbatere și acum, când președintele Macron refuză să numim genocid ce face Rusia în Ucraina, de pildă.
E mai complicat aici. Și eu sunt prudent cu cuvintele, am fost mereu împotriva banalizării totalitarismului, de pildă. Totalitarismul corespunde a ceva extrem de precis în istorie, care s-a întâmplat în secolul al XX-lea, cu nazismul și comunismul. Banalizarea cuvintelor este periculoasă, pentru că ea duce la relativizarea răului și a crimelor.
Astăzi, nu pot spune că avem de-a face, în acest moment, cu o politică genocidară în Ucraina. Dar se poate să vedem, în câțiva ani, că au fost oameni uciși pentru că erau ucraineni, că a existat o voință de a extermina poporul ucrainean și că avem de-a face cu genocidul.
Dar suntem într-un război clasic, din păcate, cu tancuri, front, ne-am întors decenii înapoi, mor civilii, este prețul războiului, sunt crime de război, foarte grave. Crimele de război sunt alt lucru decât genocidul, genocidul e voința de a eradica un popor.
Dar suntem în fața crimelor de război, a violurilor, sper că se va termina cu oameni condamnați pentru crime de război și sper să fie Putin printre noi, chiar dacă probabil îmi fac iluzii.
Cum de s-a înșelat Putin atât de tare încât să creadă că va învinge Ucraina în trei zile?
În primul rând, s-a înșelat pentru că a fost prost informat, ca toți dictatorii. Dictatorii sunt prost informați de oameni care vor să le facă pe plac sau care se tem și atunci spun doar lucrurile bune pentru dictator. Este incontestabil că Putin a pornit acest război având informații greșite, exagerate, că totul se va termina repede, că Zelenski va fugi în Polonia sau în țările din preajmă și că va fi repede numit un guvern marionetă.
Asta e prima eroare, subestimarea rezistenței ucrainene.
A doua eroare pe care a făcut-o Putin, și pentru mine asta a fost o surpriză bună, e subestimarea reacției Occidentului. S-a bazat pe ceea ce noi am făcut în Afganistan, fuga rușinoasă, și când spun noi, mă refer și la englezi, la americani, la francezi. Am fugit din Afganistan ca niște lași, am lăsat talibanii să facă ce vor.
Și nimeni nu mai vorbește despre asta.
Nimeni nu mai vorbește despre asta, ne-am acoperit conștiința, clasic. Văzând această debandadă occidentală din Afganistan, Putin a crezut că Ucraina cade în trei zile și Occidentul nu va face nimic.
Rezistența ucraineană a schimbat totul. Dacă Ucraina ar fi căzut în câteva zile, Zelenski ar fi fugit, am fi avut câteva proteste aici și acolo, și apoi, două luni mai târziu, s-ar fi lăsat liniștea. Poporul ucrainean însă a deturnat acest mers al lucrurilor, spre onoarea lui, și e meritul lui că i-a făcut pe occidentali să deschidă în sfârșit ochii în ceea ce-l privește pe Putin.
Este incredibil că acest om a construit în 20 de ani un regim dictatorial și l-am primit cu onoruri, vin, covor roșu, ca pe un lider politic normal, uitându-i trecutul, uitând că provine din KGB, o organizație criminală și îmi cântăresc bine cuvintele, KGB a fost cea mai mare organizație criminală din Europa, era în același timp SS, Gestapo și Wehrmacht, adică un serviciu secret, o poliție politică și un corp de elită în același timp.
Sistemul KGB a fost unul criminal: venind din acest sistem, Putin nu putea să fie decât cel care este azi astăzi.
Acest război din Ucraina a deschis, în sfârșit, ochii occidentalilor, poate nu pentru mult timp, dar i-a deschis asupra lui Putin.
Democrațiile occidentale nu au judecat nici până acum ce s-a întâmplat sub URSS și nu mă refer le judecata unui tribunal, ci la cea morală. Există un proverb în franceză care spune că, dacă dăm afară pe cineva pe ușă, el se întoarce pe fereastră. Este exact ceea ce s-a întâmplat în privința comunismului: am dat afară pe ușă comunismul, nu am vorbit despre el, am uitat totul și iată-l că revine într-un fel pe fereastră, cu acest război al lui Putin în Ucraina.
Spuneți că ochii Occidentului s-au deschis. Rămân deschiși?
Mi-ar plăcea să cred asta. Din nefericire, cred că occidentalii, și mă refer la popoarele occidentale, sunt mai degrabă instalate confortabil într-un fel de egoism, cu toate rețelele sociale mereu conectate, ca și cum ce se întâmplă în afară nu îi interesează și toate acestea au o influență considerabilă asupra stării de spirit.
Mi-e teamă apoi că a început deja să scadă interesul pentru război, deja se vorbește mai degrabă despre costul războiului, despre scăderea puterii de cumpărare, prețuri și așa mai departe, lucruri de altfel adevărate, nu le putem nega, dar, din cauza asta, mi-e teamă sincer că ochii occidentalilor care s-au deschis asupra lui Putin încep deja să se închidă, să ajungă la o formă de “gentlemen’s agreement”, jocul politic clasic, Realpoltik-ul în care diplomații adoră să înoate, să se ocupe astfel de interesele statelor, nu de cele ale popoarelor, care nu mai există.
Din păcate, mi-e teamă că poporul ucrainean va fi pe locul doi, după prețul economic pe care îl va plăti restul lumii.
Ați scris despre KGB, prima carte în limba română e despre asta. Cum vedeți acum rolul FSB, cine controlează pe cine?
Eu cred, înainte de orice, că KGB-ul era scheletul structurii sistemului comunist, era ceea ce a susținut sistemul comunist, iar acest lucru se aplică și în cazul Securității românești. Într-un organism există multe organe, nervi, mușchi, toate au rolul lor, dar scheletul este cel care ne ține în picioare. Are rolul pe care betonul armat îl are pentru clădiri.
Atunci când tot restul sistemului s-a prăbușit în Uniunea Sovietică, în 1991, KGB-ul a rămas intact. Drept dovadă că KGB-ul a și preluat puterea, prin Putin, care, în acel moment, nu era decât un fel de purtător de cuvânt, putem să-l vedem chiar ca pe un om de paie al sistemului.
Eu îmi amintesc foarte bine când Putin a fost ales pentru prima dată, în 2000, și, ajungând la Kremlin, în sala Sf. Gheorghe, flancat de toate gărzile, avea aerul unui băiețaș pierdut. Puteți căuta pe Youtube acele imagini, există încă, și veți avea surpriza să-l vedeți pe Putin ca pe un băiat firav care părea strivit de povara istoriei. La fel de adevărat este că Putin s-a reconstruit în acești 20 de ani și acum nu mai este strivit de istorie, el este cel care scrie istoria.
Așadar, KGB-ul a fost structura sistemului sovietic, iar FSB-ul este moștenitorul. În ceea ce privește persoanele care comanda – Putin a ajuns la putere cu un scop precis, de a restaura ordinea. Incontestabil, Rusia din perioada 1991-1999, perioada Elțîn, mai cu seamă în ultima sa parte, a fost asemeni Vestului Sălbatic, adică s-a luat cu japca tot ce se putea, unul a pus mâna pe Gazprom, altul pe Lukoil, altul pe afacerile cu nichel.
S-au construit adevărate clanuri, iar Elțîn era prizonierul lor, să nu uităm alegerile din 1995, finanțate de la A la Z de către oligarhi. Așadar, acești oligarhi erau adevărații deținători ai puterii, ceea ce evident a deranjat fostul KGB, chiar dacă mulți oligarhi proveneau chiar de acolo și fuseseră chiar susținuți de FSB, care pusese umărul serios la îmbogățirea lor.
Problema era că oligarhii începeau, încet-încet, să uite cui datorau averea și puterea. Putin a fost cel care le-a reamintit că erau cu toții datori KGB-ului.
Putin chiar i-a schimbat pe unii oligarhi cu alții.
Așa este, i-a eliminat imediat pe cei care se credeau mai independenți, cum a fost cazul lui Hodorkovski sau al lui Berezovski. Ceilalți eu înțeles repede lecția: dacă voiau să continue să facă afaceri, se puneau sub control politic, iar astăzi sunt cu toții acolo.
Așadar, așa numiții siloviki sunt cei care controlează tot ce mișcă, oligarhii le urmează întocmai ordinele, deoarece se tem pentru viața lor, vă amintesc numai de acei care și-au pierdut viața în circumstanțe cel puțin ciudate, în ultima perioadă. Sunt obligați să susțină pe deplin războiul, chiar dacă pe mulți îi costă extrem de mult.
Pentru moment acolo este o stare de status quo. Nu se va schimba mare lucru, chiar dacă sunt interese economice care în timp vor face ca Putin să fie din ce în ce mai deranjant pentru toți ceilalți.
Acum însă nu putem ști cu siguranță ce fel de coaliții ar fi posibile între anumite forțe economice și alte forțe din armată, deoarece, dat fiind costul enorm uman și material, nu e foarte sigur că toată armata rusă este încântată să ducă acest război. Se adună informațiile despre un număr foarte mare de tineri care au murit în război, sunt multe mame care-i plâng și vă amintesc ce rol enorm a jucat în prăbușirea Uniunii Sovietice războiul din Afganistan.
Sunt lucruri care nu se întâmplă de pe o zi pe alta, va dura ceva, dar sunt convins că Putin are zilele numărate. Că va fi vorba de șase luni sau de șase ani, asta nu știu. La un moment dat, va dispărea, fie va fi asasinat, fie va fi victima a mai știu eu ce boală galopantă sau poate a unei banale indigestii, vom vedea. Dar se adună interese din ce în ce mai mari ca să se întâmple asta, sunt convins.
Dar ce va fi după?
Asta e o întrebare bună, nu zice nimeni că va fi mai bine după, deoarece toți cei care vin după el sunt formați la aceeași școală. Să nu ne facem iluzii.
Singurul scop al unei operațiuni de eliminare a lui Putin ar fi să permită Rusiei să-și reseteze jocul. Putin este prins deja într-o logică proprie, din care nu mai poate ieși, fără a se dezice de el însuși, sau, cum spun chinezii, “și-ar pierde fața”.
Putin va dispărea, va veni un altul, care măcar nu a făcut el însuși toate promisiunile pe care le-a făcut Putin, așadar, va putea să amestece iar cărțile și să reînceapă jocul, să găsească un status quo pentru acest război.
Am tot vorbit de pericolul unei trădări a Ucrainei din partea Occidentului, la debutul discuției noastre. Așa, și ce vor face ucrainenii, totuși, când se va întâmpla asta? Vor dezarma? Nu cred, mă bazez pe acest naționalism renăscut al ucrainenilor, un naționalism bun, aș spune, știind că de regulă naționalismul este ceva rău.
Eu cred că patriotismul lor va dura și, chiar dacă se va încerca să li se impună “noi realități geopolitice”, ca urmare a Realpolitik-ului occidental, asta nu înseamnă că întreg conflictul se va stinge. Va rămâne un conflict mocnit în mijlocul Europei, care poate degenera oricând.
Chiar dacă pe termen scurt ucrainenii vor putea fi forțați să accepte o înțelegere de încetare a focului și de status quo, de dragul păcii mondiale sau, mai știu eu, a evitării foametei globale, lucrurile nu se vor schimba fundamental pe termen lung.
Vedeți acum cine ar putea fi succesorul lui Putin?
Nu am nicio idee, un nume anume.
Poate că asta este o problemă acum.
Sper – îmi permit să fiu un pic optimist – că măcar nu vom vedea aceeași „inocență” a liderilor occidentali, care au văzut în Putin, la început, doar ce doreau să vadă, deși știau că este omul KGB. Poate că lecția de acum va folosi la ceva și se vor uita cu mai multă atenție pe CV-ul succesorului lui Putin.
În trilogia despre comunism, spuneați că există întotdeauna trei categorii: victimele, călăii și complicii. Care sunt complicii acum? Cum vedeți poziția Chinei, de pildă?
Ce subiect vast este acesta. Voi începe prin a spune direct: China este și va rămâne cel mai mare adversar al Occidentului.
Am scris o carte în 2007-2008, netradusă în română, Marele Bluf Chinezesc, în care îmi manifestam scepticismul față de China, pe care o vedeam ca o țară rămasă fidelă comunismului.
În acea epocă, lucrurile nu erau așa clare ca acum, tocmai avuseseră loc Jocurile Olimpice de vară în China, reluase legăturile cu Organizația Mondială a Sănătății, occidentalii trăiau cu iluzia că iată, chinezii sunt ca noi, comunismul a murit de tot.
Eu ziceam acolo că nu mi se părea deloc adevărat, după cum spunea și titlul cărții, nemaivorbind de subtitlu: cum încearcă Beijingul să ne vândă revoluția sa comunistă. Noi, occidentalii, eram complet pe modul whishfull thinking, cum spun englezii, adică proiectam asupra altora ce ne doream noi înșine.
Acum, în epoca Xi Jinping, vedem clar că nu era deloc adevărat, au revenit la fundamentele ideologice comuniste și iată cum Partidul Comunist conduce tot ce se mișcă. Marele companii și cei ce le dețin sunt cu toții la ordinele partidului, vezi cazul Ali Baba, iar dacă partidul pocnește din degete, totul poate dispărea ca prin farmec.
Eu sunt convins că marele adversar și adevăratul adversar al democrației în viitor este China, cu mențiunea că acest viitor este deja aici, nu este ceva ce va veni abia peste 25 de ani. China urmărește cu mult interes ce se întâmplă, iar aici, din nou, jos pălăria în fața ucrainenilor. Ucrainenii sunt cei care au salvat deja pacea mondială.
Sunt absolut convins, fără a avea probe materiale, ci doar din cunoașterea felului în care funcționează sistemul, că dacă “operațiunea” lui Putin ar fi reușit așa cum planificase, adică război fulger de trei zile încheiat cu instalarea unui regim marionetă la Kiev, China ar fi atacat imediat Taiwanul.
Occidentalii ar fi fost incapabili să reacționeze la două fronturi simultane și ar fi, fost pur și simplu, puși în fața faptului împlinit. Rezistența ucrainenilor a împiedicat Beijingul să-și ducă acest plan la îndeplinire.
Nu spun că Moscova era în legătură directă cu acest plan, dar uitați-vă la întâlnirea lui Putin cu Xi, înainte de Jocurile Olimpice. A fost evident o înțelegere de genul: "te las să-ți termini Jocurile Olimpice în liniște și să te bucuri de succesul lor, dar în ziua următoare pornesc la atac. Nu-ți face griji, tovarășe Xi Jinping, vei vedea cum termin totul în trei zile, iar Occidentul, ca de obicei, va ceda".
Și atunci este clar că și Xi Jinping și-a făcut propriile calcule: "dacă totul va merge cum a zis ăsta, nu văd ce ne-ar opri să facem la fel".
Ucrainenii, bravo lor, sunt cei care au făcut să nu ajungem acolo. Încă, adică suntem într-o situație de așteptare, un fel de remiză, deoarece China nu va renunța la ideea de a pune mâna pe Taiwan. Nu spun că vor porni la război, dar e clar că toate plăcile tectonice geopolitice sunt extrem de instabile acum.
Ucraina însăși va fi un element de instabilitate pentru mult timp și, chiar dacă va fi un armistițiu, rezistența va continua, așa că va rămâne ca o rană sângerândă care va afecta profund echilibrul mondial.
Marele risc este ce va face China, la rândul ei, iar aici trebuie să recunoaștem că propaganda lor nici măcar nu ascunde că vor să-și impună dominația.
Noi, occidentalii, avem o capacitate incredibilă de a nu auzi ceea ce dictatorii zic în gura mare. Hitler, când i-a măcelărit pe evrei, nu s-a ferit deloc s-o recunoască, ba a scris despre asta cu mult timp înainte. Sovieticii, la fel, au spus de la început că scopul lor era să răspândească comunismul în toată lumea. Noi nu i-am crezut, chiar dacă ei se apucaseră să construiască organizații precum Cominternul fix pentru acest scop.
Așa și chinezii, care spun acum deschis că vor să schimbe ordinea mondială, să instaureze ordinea lor mondială, așa că eu spun că au de gând să facă exact asta. Și să fim bine înțeleși, viziunea lor despre ordinea mondială nu are nimic în comun cu a noastră, așa că ne vom confrunta inevitabil.
Statele Unite spun de ceva timp că marele lor inamic este China.
Americanii au perfect dreptate când spun asta acum, dar eu totuși le reproșez că nu au auzit sau nu au înțeles la timp despre ce este vorba.
Nu am niciun fel de admirație pentru Donald Trump, cred că este un lider foarte nepotrivit, este tot ce detest la un lider naționalist, dar el este cel care, cum se spune, a zgândărit acest mușuroi. Nu din motive ideologice, de care nu-i pasă, ci din motive de afaceri. Dar, chiar și așa, a reușit să-i trezească pe cei din Congres și să-i facă se vadă ceea ce se petrece.
Doar că atât de mult timp au fost orbi... Cupiditatea capitalistă este de dimensiuni gigantice, pentru că nu doar oamenilor de stat nu le prea pasă realmente de binele poporului, dar cu atât mai mult celor din sectorul de business. Câte afaceri înfloritoare, câte milioane de brevete și de licențe au mers spre China?
Iată cum China a ajuns o mare putere economică, amenințând să depășească, în această privință, Statele Unite.
Regret enorm trezirea tardivă a americanilor, dar bine că totuși s-a întâmplat și sunt nevoit să spun că este meritul lui Donald Trump.
În ultima dumneavoastră carte, tradusă la Humanitas, spuneți că, în realitate, comunismul nu și-a reglat pe deplin toate conturile, așa mort cum este acum. Cum putem vedea, în acest context, eterna reîntoarcere a PSD-ului?
Mai întâi de toate, cazul României este unul foarte particular, deoarece, cum mai spuneam, este singura țară în care planul sovietic, croit de către KGB, a reușit. Adică a fost pusă în practică teoria gorbaciovistă de a se debarasa de vechii zbiri comuniști, de a-i înlocui cu alții “cu față umană”, care să facă niște reforme pentru a-i atrage pe occidentali să investească și în felul acesta să salveze sistemul.
Doar că în alte părți nu a reușit, deoarece nu a ținut cont de ce vrea poporul. Or, poporul din Cehoslovacia, Polonia sau Ungaria nu a ținut cont de ce voiau conducătorii și a dejucat acest plan.
Revoluția română a fost deturnată de cei interesați, l-au lichidat sumar pe Ceaușescu și au luat puterea. Și în alte țări ex-comuniste - dar în România efectul a fost mai puternic - s-a ezitat mult în a face lustrație profundă, lucru care a permis multor foști comuniști să se reconvertească, mai întâi de toate ca social-democrați.
Marea responsabilitate a adevăraților social-democrați europeni, mai ales a socialiștilor francezi și a laburiștilor britanici, este că i-au acceptat pe acești oameni, fără a-i lua deloc la întrebări, le-au ignorat complet trecutul comunist.
Iată cum mulți comuniști și-au recăpătat fecioria politică, ca să spun așa. Alții au preluat filiere economice de pe vremea comunismului, multe controlate anterior de fostele poliții politice. Așa a apărut corupția peste tot, și în Polonia, și în Cehoslovacia, și în Ungaria.
România a suferit cel mai mult, suferă și acum, după mai bine de treizeci de ani, pentru faptul că revoluția i-a fost furată, lustrația nu s-a făcut în niciun fel, iar corupția este enormă, după standardele occidentale.
Eu, din fericire, nu am trăit, precum românii, comunismul. Dar este datoria mea, ca intelectual occidental, să ajut la înțelegerea propriei noastre responsabilități, a Occidentului, și anume orbirea noastră la ce se întâmpla.
Marea noastră eroare este că nu am insistat să se facă lustrația la timp. Îmi amintesc că în anii '90 se vorbea despre acest lucru în termeni precum “vânătoare de vrăjitoare”.
Este poziția lui Adam Michnik.
Cu toată admirația pentru rolul său în deșteptarea conștiinței polonezilor, eu cred că a fost o eroare de-a dreptul istorică.
Exact atunci trebuia profitat pentru a face curățenie, imediat după căderea comunismului trebuiau să se debaraseze de toți acei așa numiți “tehnocrați”, în realitate, administrație comunistă. Se putea astfel spera, nu neapărat să pornim de la zero, dar măcar să scăpam definitiv de comunism.
Polonia de azi, de pildă, nu pare a mai avea nimic în comun cu comunismul, dar la o privire atentă se văd tot felul de mecanisme, de zone cangrenate de fostul aparat, de oameni care au profitat, de corupția de care unii au profitat, dar care a fost o frână considerabilă în calea dezvoltării țării și a creșterii nivelului de trai.
Se spune că ghilotina funcționează doar în timpul revoluției, metaforic, desigur.
Trebuia profitat de acel moment, dar nu este doar vina celor din Est, precum Adam Michnik. Foarte multă lume în Occident spunea același lucru, iar aceștia aveau o lipsă de înțelegere completă a sistemului comunist.
--
Thierry Wolton, tradus în limba română la Humanitas, e preocupat în mod special de istoria regimurilor comuniste, de Războiul Rece și de influența sovietică în Occident. A scris, printre altele, Rouge-brun: Le Mal du siècle (1999; trad. rom. Roșu-brun: Răul secolului), Le KGB au pouvoir: Le système Poutine, (2008; trad. rom. KGB-ul la putere: Sistemul Putin, Humanitas), Une histoire mondiale du communisme, vol. 1–3 (2015–2017; trad. rom. O istorie mondială a comunismului, Humanitas, vol. 1, 2018, vol. 2, 2019), Le négationnisme de gauche, (2019, trad. rom. Negaționismul de stânga, Humanitas 2019).