Problema lui Putin este că alt argument de politică internațională nu mai are, în afara celui nuclear. Ce se poate întâmpla - Interviu

Problema lui Putin este că alt argument de politică internațională nu mai are, în afara celui nuclear. Ce se poate întâmpla - <span style="color:#ff0000;font-size:100%;">Interviu</span>

Există un risc real ca Rusia să utilizeze în Ucraina armamentul său nuclear tactic. Doar că utilizarea lui ar fi la fel de irațională ca întreaga „operațiune militară specială” putinistă, ar avea efecte limitate și ar contribui la decăderea și mai accentuată a credibilității Rusiei de mare putere.

L-am rugat pe expertul militar Hari Bucur-Marcu să explice ce presupune, concret, folosirea armelor nucleare tactice, o amenințare pe care Vladimir Putin pare să o fluture în fața Occidentului, fără a o numi.

Se vorbește mult despre riscul ca Federația Rusă să utilizeze în acest război arme nucleare. De aici încolo, însă, lucrurile sunt mai degrabă neclare. Să încercăm câteva lămuriri. Mai întâi, despre ce vorbim când spunem „arsenal nuclear”?

Sunt convins că există articole Wikipedia mult mai generoase în răspunsuri decât aș putea fi eu, pe tema „arsenalului nuclear”. Ce știu eu despre acest subiect vine dinspre partea de politici de apărare națională, de apărare comună în alianța militară și din strategiile militare și de apărare, domenii în care m-am format ca priceput, de-a lungul mai multor decenii. Spun asta doar ca să înțelegeți că multe dintre aspectele subiectului nu îmi sunt familiare, mai ales cele de dată recentă.

În tot cazul, arsenalul militar include vectorii de trimitere la țintă a unei încărcături nucleare, încărcăturile nucleare ca atare, precum și focoasele nucleare, adică instrumentele de inițiere a unei explozii nucleare, la țintă.

Sunt state care posedă toate aceste trei categorii de arsenal nuclear și sunt state care posedă doar una sau două dintre ele. Sunt state care au definitivate etape esențiale în dobândirea de lovituri nucleare (încărcătura + focos), fără a fi încă posesoare de arsenal nuclear, chiar dacă au deja suficient de multe și sofisticate mijloace de trimitere la țintă a unor lovituri nucleare.

Așa cum sunt state care au asemenea arsenale nucleare în cantități mari și sunt state care au doar câteva lovituri nucleare. Și mai sunt state care recunosc faptul că posedă arsenale nucleare, dar mai sunt și state care doar sunt bănuite că ar poseda arsenal nuclear.

Spun asta cu tot felul de state doar ca să înțelegem că, în lume, există o diversitate mare de aspecte, poziții și statute ale statelor care au ceva de a face cu un arsenal nuclear.

Acum 33 de ani, de la tribuna Congresului al XIV-lea al partidului său comunist, în contextul în care cădea Zidul Berlinului, iar comuniștii din conducerea statelor socialiste făceau un pas înapoi de la dictatura proletariatului, Ceaușescu anunța lumea că „România poate produce orice tip de armament”, lăsând să se înțeleagă că laboratoarele românești deja produceau material nuclear îmbogățit la nivelul de utilizare militară și că avea și tehnologia focoaselor nucleare la îndemână.

Toată lumea l-a crezut, deși s-a dovedit ulterior că era o amenințare cu arsenalul nuclear neacoperită de realitate.

Pentru uzul unui public interesat de subiect mai degrabă ca o amenințare existențială, asupra întregii omeniri, este importat de reținut că „arsenalul nuclear” este folosit mai degrabă ca un argument de politică internațională de securitate, decât ca o amenințare reală cu folosirea lui, în tranșarea conflictelor violente între state.

Cu două excepții notorii.

Iranul a amenințat că, atunci când va avea un asemenea arsenal nuclear, îl va folosi pentru „ștergerea statului Israel de pe fața Pământului”, iar Rusia a anunțat că, în caz de insucces într-un război purtat de ea cu mijloace clasice/convenționale, este dispusă să apeleze la arsenalul său nuclear, pentru a evita înfrângerea și eventual pentru a-și asigura victoria în acel război.

De aceea am și adus cazul Ceaușescu în discuție, deoarece aceste două excepții notorii, Iranul și Rusia, pot fi la fel de bine din categoria România în 1989. Adică, și Iranul și Rusia sunt state luate în serios, când vine vorba despre intențiile lor de angajare în conflict a arsenalului nuclear (în cazul Iranului doar potențial, deocamdată), dar nu sunt date din care să rezulte că vreunul dintre ele ar avea voința sau putința să pună în practică o asemenea amenințare.

Deoarece, în afara arsenalului nuclear propriu-zis, cu cele trei componente ale sale, fiecare stat cu arsenal nuclear are și o legislație, are proceduri de decizie strategică și are un aparat de comandă și control asupra arsenalului său nuclear, prin care se asigură atât credibilitatea că respectivul stat este o așa-zisă „putere nucleară”, cât mai ales că arsenalul nuclear de care dispune acea putere nucleară nu poate fi folosit irațional sau discreționar, în nicio situație.

Care sunt variantele? Ce înseamnă, de pildă, arme nucleare tactice?

Simplu spus, spre deosebire de armele nucleare strategice (a căror utilizare se face doar pentru obținerea unui rezultat strategic, cum a fost cazul cu Japonia, în 1945, care s-a predat necondiționat doar după ce a fost lovită de două ori cu bomba nucleară), armele nucleare tactice sunt destinate țintelor de valoare tactică (în termeni militari, nivelul de forțe armate batalion sau chiar companie) și atingerii unor obiective în teatrul de operații de aceeași valoare tactică (cum ar fi deschiderea, prin lovitură nucleară tactică, a unui culoar de înaintare a unei forțe în ofensivă pe o distanță de până la 5 km, în dispozitivul atacatului).

Asemenea lovituri pot fi trimise la țintă de vectori diverși și de aceeași valoare tactică (obuze trase de artilerie, de exemplu).

Ceea ce înseamnă că încărcătura nucleară are o valoare de detonare (exprimată în kilotone de TNT) mică, comparativ cu posibilitățile de detonare experimentate cu zeci de ani în urmă.

Dar puterea de distrugere în sine nu este o caracteristică definitorie a armelor nucleare tactice. Doar efectul la țintă și valoarea țintei dau caracteristica tactică.

De exemplu, o încărcătură nucleară de valoare mică, minusculă chiar, pusă în vârful unei rachete de înaltă precizie de ghidare la țintă, care intră prin gura de aerisire de la baie, din buncărul în care s-a adăpostit comandantul suprem al inamicului și îl surprinde pe acel comandant tocmai când se spăla pe dinți, va face ca acea lovitură să aibă valoare strategică, fără îndoială. Ca să nu mai zicem că nici măcar nu ar trebui să fie nucleară, lovitura aia de înaltă precizie.

Trebuie să menționăm că sunt puține statele-puteri-nucleare care au putut dezvolta miniaturizări ale încărcăturilor nucleare și mai ales ale focoaselor nucleare, astfel încât ele să fie stabile pe timpul depozitării, transportului și încărcării lor pe mijloacele de trimitere la țintă.

Așa cum sunt și mai puține statele care își pot permite să cheltuiască sumele enorme necesare producerii, depozitării și transportului a unor încărcături destinate unor obiective cu valoare tactică, adică mult mai puțin valoroase decât costul lovirii lor cu arme nucleare tactice.

În cazul utilizării unor astfel de arme nucleare tactice, care sunt cele mai mari riscuri și cât de locale rămân ele?

Pot să vă răspund din trei perspective.

Prima este cea legală. Deși legislația internațională (dreptul internațional) privind producerea, deținerea, amenințarea cu folosirea și utilizarea armamentului nuclear tactic nu se aplică decât statelor semnatare ale acordurilor de interzicere sau de scoate în afara legii a acestor arme, state care oricum nu au asemenea arsenale, legislația internațională privind dreptul umanitar se aplică și în cazul armelor nucleare tactice.

Conform acestei legislații, armele nucleare tactice nu pot fi folosite decât împotriva țintelor militare și cu luarea tuturor măsurilor ca obiectivele non-militare și populația civilă să nu fie afectate intenționat, în niciun fel.

Așa că, atunci când avem un stat agresor, cum este Federația Rusă, care ignoră sau încalcă cu bună știință și cu rea voință legislația internațională, inclusiv în ceea ce privește dreptul umanitar internațional, comițând pe teatrul de operații militare din Ucraina crime de război, cu mijloace de lovire convenționale/clasice, putem vorbim despre riscul real și ridicat ca agresorul criminal să recurgă și la armamentul său nuclear tactic, tot împotriva obiectivelor non-militare și împotriva civililor necombatanți.

A doua perspectivă este cea militară. Doar anumite tipuri de operații militare și doar anumite configurații ale teatrelor de operații militare sunt potrivite pentru planificarea angajării armelor nucleare tactice.

Mai ales trebuie îndeplinite anumite condiții de protecție a propriilor forțe ale utilizatorului. Pentru că efectele unei lovituri nucleare tactice sunt similare cu cele ale unei lovituri nucleare strategice (unda de șoc, efectul electromagnetic, norul radioactiv...), doar magnitudinea diferă.

De aceea, dacă ne uităm la configurația teatrului de operații militare din Ucraina, nu avem prea multe locuri sau situații în care rușii să lovească cu armele lor nucleare tactice, fără să fie și ei afectați de acele lovituri.

Asta nu înseamnă însă mare lucru, în condițiile în care Putin și generalii săi au dovedit cu prisosință că nu au nici cel mai mic respect pentru viața, siguranța ori protecția trupelor proprii, angajate în război. Deci, riscul utilizării loviturilor nucleare tactice de către ruși rămâne unul ridicat, chiar în asemenea condiții de teatru care ar fi defavorabile acestor lovituri.

A treia perspectivă este cea politică. Putin a ținut foarte mult ca să își impună în lume o imagine de președinte al unei mari puteri nucleare. Nu a pierdut niciun prilej, ba și-a făcut el prilejuri de la sine, în care să nu amintească acest fapt, cum că el are sub deget butonul nuclear în permanență și că îl furnică în palmă să îl apese.

Problema lui Putin și a Rusiei lui Putin totodată este că alt argument de politică internațională nu mai are, în afara celui nuclear.

Iar Rusia are deja o experiență de 10 săptămâni și mai bine, din 24 februarie 2022, în care a putut să își dea seama de diferența colosală între amenințarea cu forța, practicată de ea împotriva Ucrainei, de cel puțin 8 ani, de la anexarea Crimeii, și folosirea efectivă a forței. Și cât de bine i-a mers cu amenințarea cu forța, în tot acei ani, dar și cât de rău, de penibil chiar, îi merge, de 10 săptămâni încoace, cu demonstrarea tuturor slăbiciunilor militare de care fac dovadă forțele sale și comandanții lor, de la Putin în jos.

De aceea, dacă mai au vreo urmă de raționalitate în deciziile lor, rușii ar trebui să se gândească de două ori dacă vor să își sacrifice și acest argument de mare putere militară, pe altarul credibilității internaționale.

În concluzie, privind subiectul din trei perspective de naturi diferite, există un risc real ca Rusia să utilizeze în Ucraina armamentul său nuclear tactic. Doar că utilizarea lui ar fi la fel de irațională ca întreaga „operație militară specială” putinistă, ar avea efecte limitate și ar contribui la decăderea și mai accentuată a credibilității Rusiei de mare putere.

Singura „valoare adăugată” pe care ar aduce-o utilizarea armelor nucleare rusești fiind la dosarul crimelor de război, care deja este tragic de gros.

Vedeți posibilă o astfel de decizie a lui Putin? Ce ar câștiga din asta, nu și-ar da mai degrabă foc la toate punțile?

Nu există precedent în folosirea loviturilor nucleare tactice, iar cele strategice au fost cele de la Hiroshima și Nagasaki, acum 77 de ani. Ca urmare, nu există precedent nici în reacția internațională la folosirea lor.

În principiu, reacția internațională, mai ales a statelor occidentale, care susțin deja deschis și convingător Ucraina, în demersurile sale militare de a respinge agresorul kremlinez, va fi una similară cu cele de pe urma folosirii armelor chimice, cum am văzut cel mai recent în Siria.

Adică, Rusia va fi lovită pe teritoriul Ucrainei în elementele sale de putere nucleară tactică (depozite, instalații, elementele de protecție a acestora, punctele de comandă, control și comunicații etc.), precum în elementele de dispozitiv de luptă care ar fi avut un avantaj tactic de pe urma utilizării loviturilor nucleare. Astfel încât să se anuleze toate avantajele avute în vedere la luarea deciziei de angajare a armamentului nuclear tactic, precum și să se prevină materializarea unei asemenea decizii în viitor.

Lovire care se va produce cu mijloacele occidentale, fie puse la dispoziția ucrainenilor, fie direct de către posesorii lor occidentali. Deoarece, la fel ca și în cazul armelor chimice, Statele Unite și alte puteri occidentale devin libere să intervină, pentru anularea efectelor favorabile agresorului, în teatrul unde operează acesta.

Ceea ce face ca decizia eventuală de angajare a arsenalului nuclear tactic rusesc, în Ucraina, să fie de la început una complet irațională și sinucigașă, din perspectivă strategică, pentru Rusia lui Putin.