Este posibil ca o țară să fie campioană la creștere economică și, în același timp, o treime dintre cetățenii săi să trăiască în sărăcie? Se poate, dar nu ăsta este sensul Europei în care trăim astăzi.
Este posibil ca o țară să-și crească economia de trei ori mai repede decât media continentală, dar cetățenii acesteia să trăiască cu șase ani mai puțin decât media continentală? Se poate, dar nu ar trebui să se laude cu asta.
Este posibil ca țara campioană la creștere economică să nu își poată hrăni cum trebuie o treime dintre copii? Și această treime dintre copii să nu aibă acces la școală și la apă curentă? Se poate, dar atunci țara respectivă își are locul pe alt continent, nu în Europa.
Ne-am obișnuit deja să bifăm creșteri economice record: din 2008 am evoluat de la 52% din media Uniunii Europene (la performanță economică, PIB/locuitor în metodologia PPS, a prețurilor comparabile) până la 70% din media Uniunii în anul 2019, înainte de pandemie. Cu 18 puncte procentuale și-a redus România decalajul față de media Uniunii. Singura țară cu o performanță asemănătoare este Polonia, care a urcat de la 56% din media Uniunii până la 73% din media UE. În vremea aceasta, bulgarii au evoluat modest, de la 43% din media UE la doar 53% din media UE, Grecia a căzut de la 95% din media Uniunii la doar 67% din media Uniunii, Croația a „stat pe loc”, la 64-65% din media UE, Letonia a urcat de la 64 la 69% din media Uniunii, iar Slovacia a ajuns de la 73% la 70% din media Uniunii, după ce urcase în prealabil la 78% (sursa: AICI).
Spectaculoasă evoluția economiei noastre, am fi înclinați să spunem. Numai că nu trebuie să uităm că această creștere este o valoare medie, iar valorile medii vin la pachet cu extreme inedite. Se spune că, pentru a explica sensul noțiunii de valoare medie, un celebru profesor de matematică utiliza următotul exemplu: „Dacă stai cu o jumătate de fund într-o găleată cu gheață și cu cealaltă jumătate pe o plită încinsă, în medie te vei simți excelent!”.
Tocmai de aceea rămânem muți de uimire că, în cel mai bun an de după 1990, în 2019 adică, deși am lăsat în urmă națiuni precum grecii, letonii, croații sau slovacii, avem încă recorduri extrem de triste. De exemplu, unul din trei copii din România se găsește în risc de sărăcie sau de excluziune socială, cea mai mare pondere din întreaga Uniune:
Acest lucru nu este, nicidecum, o consecință a anilor îndelungați de comunism sau a faptului că suntem o țară estică, de vreme ce statele cu cei mai puțini copii aflați în risc de sărăcie sunt tot două țări estice (Slovenia și Croația), iar Ungaria și Polonia se află sub media Uniunii Europene la acest indicator. O fi spectaculoasă creșterea noastră economică, dar dacă ea este obținută cu prețul sărăciei unuia din trei copii români, atunci am construit o societate de care ar trebui să ne fie rușine!
Mai mult, dacă deschidem orice ziar sau ne uităm la orice program TV vom observa cel puțin un apel pentru strângerea banilor pentru vindecarea câte unui copil sărac, bolnav de cea mai groaznică boală de pe fața pământului.
Nu este nici creștinește acceptabil, nici moralmente acceptabil să produci creștere economică mare, cu riscul sărăcirii unei treimi din copii și a refuzului actului medical pentru copii. Până la urmă, motivația oricărei creșteri economice este o viață mai bună pentru cetățenii unei țări, nu bifarea unor indicatori într-o statistică.
De altfel, nici populația adultă nu stă mai grozav: unul din trei români (31,2%) se află în risc de sărăcie și excluziune socială, pe locul doi din coada Uniunii Europene:
Și iarăși cehii și slovenii au cea mai mică populație în risc de sărăcie, iar ungurii și polonezii se află sub media europeană.
Să vă mai spun și că unul din șapte români (14,5%) chiar se găsește în sărăcie extremă (deprivare materială severă), capitol la care cehii și slovenii au cea mai mică pondere din populație?
Aceste cifre indică faptul că o treime dintre români nu simt deloc creșterea economică, aceasta se distribuie unei clase rarefiate de oameni. Și asta înseamnă eșecul construcției unui stat european modern.
Poate vă mai amintiți că România este țara din Uniunea Europeană cu cea mai scăzută alocare bugetară pentru educație și cu cea mai mică pondere a absolvenților de studii universitare/terțiare în forța de muncă. Ei bine, 77% dintre copiii români cu părinți cu educație cel mult secundară sunt în risc de sărăcie și doar 3% dintre copiii cu părinți cu educație universitară se găsesc în acestă situație:
Poate acum vor pricepe și conducătorii noștri ce crimă este neglijarea educației, care lovește nu doar generațiile actuale, ci și pe cele viitoare.
Da, clasa politică a construit o Românie în care unii, puțini, se bucură de roadele creșterii economice, iar alții, mult prea mulți, se zbat în sărăcie și mizerie. Diferențele de salarizare între cel mai bine plătiți români și cel mai prost plătiți români sunt mari, mult peste media Uniunii. România este țara din UE cu a doua cea mai mare disparitate a salariilor: cel mai bine plătiți 10% dintre români câștigă de mai bine de patru ori decât cel mai prost plătiți 10% dintre români:
Ca să avem înțelegerea completă a ultimilor 30 de ani, timp în care se spune că România a avut a doua cea mai spectaculoasă creștere din blocul comunitar, ar trebui să privim și tabloul indicatorului suprem „speranța medie de viață”:
În 1990, speranța de viață a românilor era de 69,9 ani, a ungurilor de 69,4 ani, a polonezilor de 70,7 ani, a cehilor de 71,5 ani și a slovacilor de 71,1 ani. Nemții aveau o speranță de viață cu 6 ani mai mare decât a noastră (75,4 ani), iar grecii, italienii, suedezii și olandezii chiar cu 8 ani mai mare decât a noastră (peste 77 de ani).
Ei bine, după 30 de ani de creștere economică, speranța de viață a românilor, cei cu creșterea economică cea mai rapidă, este de 75,3 ani, cu un an mai mică decât cea a ungurilor (76,2 ani), cu mai bine de doi ani mai mică decât cea a polonezilor (77,7 ani) și cu patru ani mai mică decât cea a cehilor (79,1 ani). Iar grecii, loviți de cea mai rapidă prăbușire a economiei, au o speranță de viață cu 6 ani și jumătate mai mare decât a noastră (81,9 ani).
Dacă ne-am uita doar pe datele României, am avea motive de optimism: un copil născut în 2018 speră să trăiască cu șase ani mai mult decât unul născut în 1980. Dar diferența față de media Uniunii a crescut de la cinci la șase ani, mai mult decât acum 30 de ani. Și dacă, în 1980 sau 1990, un bătrân din România (la 65 de ani) spera să se bucure de câteva luni în plus față de un ungur sau un an și jumătate în plus față de un ceh, iată că, în 2018, un român de 65 de ani speră să-și primească pensia la fel de mult ca un ungur, dar cu doi ani mai puțin decât un polonez și cu trei ani mai puțin decât un ceh. Iar un bătrân grec se va bucura de pensie patru ani în plus față de un român....
Nu-i nimic, poate că românii săraci sunt sacrificați pentru binele țării, iar modelul de capitalism românesc a adus creșterea și prosperitatea companiilor. Numai că nici asta nu se prea întâmplă: în anul 2008, România a avut un PIB de 514 miliarde de lei, iar companiile înregistrate în țară o cifră de afaceri totală de 1.082 de miliarde de lei. În 2019, PIB-ul României a fost de 1.053 de miliarde de lei (mai mult decât dublu față de cel din 2008), iar cifra de afaceri totală a fost, în 2019, de 1.716 miliarde de lei. Adică, PIB-ul s-a dublat în termeni nominali, dar cifra de afaceri a crescut doar cu 58%!
Dacă ne raportăm la valorile respective în euro, situația este și mai dramatică: PIB-ul a crescut de la 140 de miliarde de euro în 2008 la 223 de miliarde de euro în 2019 (cu 60%), iar cifra de afaceri agregată a companiilor de la 300 de miliarde de euro la doar 340 de miliarde de euro (cu doar 13%). Păi dacă afacerile au crescut de patru ori mai încet decât a crescut PIB-ul, nici companiile nu au beneficiat prea mult de pe urma creșterii record a țării.
Dar iarăși vorbim de valori medii. Iar valoarea medie este teribil de înșelătoare. Pentru că cele câteva sute de mii de companii din România și-au crescut cifra de afaceri cu doar 58% în 12 ani, în vreme ce primele 1,000 de companii din țară au crescut cu 42% numai în perioada 2015-2019!
Acesta este, până la urmă, modelul de creștere al economiei noastre: concentrarea a aproape jumătate din cifra de afaceri din economie (802 din 1.716 miliarde de lei), doar la primele 1.000 de companii. Aceste 1.000 de companii sunt singurii beneficiari ai creșterilor economice record a României.
Problema este că, la aceste cele mai mari 1.000 de firme din țară, lucrează mai puțin de o șesime din numărul total de angajați la nivel național.
Poate ne uităm un pic și cum se distribuie cele 1.000 de firme pe domenii de activitate, pentru a înțelege și de ce nu se distribuie dezvoltarea și pentru majoritatea românilor: cele mai multe, 363 (o treime) vin din comerț, cu o cifră de afaceri agregată de 338 de miliarde de lei, apoi sunt 334 (tot o treime din total) din industrie, cu o cifră de afaceri de 269 de miliarde de lei. Cele 363 de firme din comerț angajează 215.000 de oameni, iar cele 334 de firme din industrie angajează 377.000 de oameni. Vin apoi 61 de companii din industria alimentară, cu o cifră de afaceri agregată de 32 de miliarde de lei și 39 de companii din IT&C, cu o cifră de afaceri agregată tot de 32 de miliarde de lei și doar 19 companii din agricultură cu doar puțin peste 6 miliarde de lei realizați la nivel național. Adică, oameni buni, IT&C-ul cel mult lăudat nu are o cifră de afaceri nici măcar de 10% din cifra de afaceri din comerț și abia 5% din totalul primelor 1.000 de firme. Iar din primele 10 companii 2 sunt din sectorul energetic (OMV Petrom și Rompetrol), cinci din zona comerțului (OMV Petrom Marketing, Rompetrol Downstream, Kaufland, Lidl și Dedeman) și doar trei din sectorul industrial (Dacia Pitești, Ford și BAT). Singura firmă cu capital românesc dintre primele 10 este Dedeman...
Topul firmelor din comerț este dominat de lanțurile de benzinării și de supermarket-uri:
Să fie clar acum unde ajunge creșterea economică record a României: la benzinăriile austriecilor de la OMV, ale kazahilor de la Rompetrol și ale rușilor de la Lukoil și la supermarket-urile germane (Lidl, Kaufland), franțuzești (Carrefour) sau britanice (Profi)!
Ei, și-atunci de ce să ne mai mirăm de paradoxul unei creșteri economice fulminante într-o țară în care o treime din cetățeni trăiesc în sărăcie? Într-o țară în care populația abia speră să trăiască cu șase ani mai puțin decât media europeană.
Până la urmă, poate este cazul să încetăm mascarada festivismului guvernamental. Atâta timp cât creșterea PIB nu ajunge și la treimea de copii în risc de sărăcie sau la sutele de mii de firme românești, totul este o poveste pentru revistele care se distribuie în restaurantele luxoase din nordul capitalei.