România nu va reuși cu un buget militar care nu a atins încă 5% din PIB să devină un jucător important în ce privește aportul de securitate pe flancul estic al NATO. Polonia a făcut mulți pași înainte, în timp ce la București nu există încă o viziune clară în ce privește industria de apărare și dezvoltarea siguranței naționale și regionale, arată profesorul Cristian Pîrvulescu, într-un interviu acordat Spotmedia.ro.
Citate reprezentative:
- În ceea ce privește stabilitatea Guvernului, cred că președintele se referă mai degrabă la faptul că neîncrederea între parteneri a crescut. Și a crescut pentru că s-au spus niște lucruri. Unii au vorbit despre faptul că rocada din 2027 nu se va mai produce, alții au început să vorbească despre un guvern minoritar. Premierul Bolojan a vorbit despre un guvern minoritar și asta a speriat PSD. PSD a fost de la început foarte critic, a încercat să amâne pe cât se poate momentul luării deciziilor privind ajustarea, pentru că ajustarea lovește în electoratul social democraților.
- În România, războiul hibrid a avut succes, pentru că a reușit să identifice acele zone ideologice care sunt confortabile pentru Rusia. O bună parte din societatea românească a fost atrasă în această zonă. Din păcate, politicienii români gândesc pe termen foarte scurt. Avem o societate în care fractura este foarte mare și în care o bună parte din oameni nu se mai simt reprezentați de partidele tradiționale, ceea ce explică ascensiunea unor figuri antisistem.
- Președintele Dan face eforturi să se ridice deasupra tendinței de a gândi pe termen scurt. Poziția și situația sa îl obligă, fiind un independent care nu are un partid în spate și care trebuie să discute cu o societate care este, în mare măsură, ostilă sau cel puțin suspicioasă. Am trecut de momentul critic, dar fractura rămâne. Suspiciunile privind procesul electoral și modul în care funcționează instituțiile statului sunt în continuare prezente și sunt alimentate de actorii politici.
- Dacă un partid precum PSD face greșeala să se apropie prea mult de extrema dreaptă pentru a-și securiza puterea, riscă foarte mult la nivel european. Am văzut ce s-a întâmplat cu partide din alte țări care au fost excluse din familiile politice europene. România nu își permite în acest moment să devină un paria al Uniunii Europene, mai ales în contextul în care securitatea noastră depinde de aliații occidentali și de stabilitatea economică oferită de Uniune.
De curând a fost dată publicității strategia de apărare a SUA. Vedem unele schimbări, dar din analizele apărute ulterior, nu pare a fi una fundamental devastatoare pentru Uniunea Europeană sau pentru statele din Europa de Est. Care este părerea dvs?
Nu pot decât să fiu de acord că nu sunt schimbări fundamentale. Acest lucru se datorează faptului că, după ce Casa Albă a distribuit, în urmă cu două luni, un prim document legat de strategia de siguranță națională — document care este pregătit în mod obișnuit de către președinte — reacțiile negative, inclusiv cele din Congres, au obligat la o adaptare.
Și nu a fost doar atât. Să ne gândim că și acțiunile din Venezuela au întâlnit rezistența unor senatori republicani. În final, a fost nevoie de o serie de asigurări pe care secretarul de Stat Mark Rubio le-a oferit. Administrația a trebuit să țină cont de toate aceste aspecte. Ca urmare, rezultatul a fost un compromis între promisiunile electorale ale lui Donald Trump — care țin de viziunea sa clasică privind participarea la NATO — și așteptările politicienilor profesioniști din Statele Unite, care joacă și vor juca, probabil, un rol important în regândirea politicii de apărare a SUA și după ce Donald Trump nu va mai fi președinte.
Cum considerați acest transfer de responsabilitate în domeniul securității dinspre Statele Unite înspre Europa? Mă refer aici la impactul asupra industriei de apărare și la faptul că Uniunea Europeană își schimbă strategia, orientându-se masiv spre dezvoltarea propriei industrii de profil.
Este un semnal foarte bun, unul așteptat de câteva decenii și blocat din diferite motive la nivel european. Totuși, este doar un semnal. Să nu trecem de la constatarea faptului că Uniunea Europeană are nevoie de mai multă coerență în privința apărării la concluzia că s-au făcut deja pași decisivi.
Există, într-adevăr, sume deblocate pentru industria de apărare, dar în ceea ce privește apărarea efectivă, Uniunea Europeană nu a găsit încă o soluție pentru a înlocui rolul americanilor în protecția continentului. Problema este veche și recurentă. Ea persistă încă de la apariția instituțiilor care formează astăzi Uniunea Europeană, deci înainte de Tratatul de la Roma din 1957. Mă refer la cele trei tratate care au creat bazele pieței comune: Europa Cărbunelui, Europa Atomului și Europa Apărării.
Dacă primele două au funcționat (până la dispariția lor formală în 2002), apărarea s-a blocat în Franța, din cauza unei alianțe care atunci părea stranie, dar astăzi pare familiară: cea dintre comuniști și gaulle-iști, adică între extrema stângă și elementele conservatoare suveraniste.
Această dinamică nu s-a schimbat fundamental. Am făcut pași în finanțarea industriei, dar cooperarea militară efectivă este departe de un acord, deoarece trebuie decis cum poate un general german, de exemplu, să dea ordine unui general francez sau român. A fost mult mai ușor să fie acceptată conducerea operațională a americanilor datorită superiorității lor militare și a rolului determinant în cel de-Al Doilea Război Mondial. În situația actuală, lucrurile sunt mult mai complicate, însă nu imposibil de gestionat pe termen lung.
Ați menționat viziunea lui Donald Trump. Este aceasta o noutate în politica externă americană?
Donald Trump are această poziție legată de NATO dintotdeauna. Pe 2 septembrie 1987, el a publicat în mari ziare americane, precum New York Times sau Washington Post, articole în care susținea că NATO nu trebuie neapărat desființat, dar trebuie finanțat de europeni. Această linie a fost constantă. Mai mult, chiar și Barack Obama a susținut necesitatea creșterii contribuției europene la bugetul NATO.
Totuși, schimbările actuale de strategie țin mai degrabă de un echilibru global. Problema principală pentru SUA nu mai este doar Europa sau Rusia, ci și China. China se află în centrul atenției americane de peste două decenii datorită dezvoltării sale economice exponențiale. Europa, în acest context, trebuie să facă echilibristică între centrele de putere, deoarece avem relevanță economică, dar nu și militară.
Faptul că am încheiat acorduri cu Mercosur sau India, dar nu și cu China, demonstrează dificultățile noastre de a găsi parteneri care împărtășesc viziunea noastră despre ordinea mondială.
Revenind la deficiențele de apărare ale UE, strategia actuală sugerează că Europa de Est ar putea avea resursele necesare să se apere singură și să stăvilească influența rusă. Există posibilitatea ca apărarea Europei să se organizeze pe regiuni, prin alianțe pe flancul estic, unde statele să se înarmeze mai mult decât cele din Vest, care nu simt o amenințare imediată?
Cred că o organizare militară este cu atât mai puternică cu cât participă mai multe state. Totuși, statele de la granița de est, inclusiv România, sunt sub o presiune mai mare. Polonia a înțeles cel mai bine acest lucru și este cel mai bine pregătită pentru o eventuală confruntare. Statele baltice, în schimb, depind vital de protecția americană; fără aceasta, ar deveni victime imediate ale agresiunii ruse.
O problemă majoră în regiune, prezentă în Polonia și mai puțin în România, este cea a populațiilor vorbitoare de limbă rusă. În România vorbim mai degrabă despre succesul războiului hibrid, unde o parte din societate a fost atrasă în zona ideologică confortabilă Rusiei. Chiar și Polonia, care face eforturi exemplare de înarmare, rămâne dependentă de SUA în cadrul NATO. Această dependență va persista oricât de mult am dezvolta industria europeană.
Franța are o armată profesionistă de 200.000 de oameni, excelentă pentru standardele europene, dar mică în comparație cu necesitățile unui conflict de mare amploare, cum este cel din Ucraina.
Există riscul ca, în eventualitatea unei slăbiri a influenței lui Donald Trump sau a unei diminuări a amenințării ruse, Europa să revină la starea de dinaintea conflictului din Ucraina, considerând că investițiile în apărare nu merită banii contribuabililor?
Pericolul există, dar liderii europeni rezonabili au înțeles riscurile. Problema reală ține de fracturile interne din societățile noastre de care profită promotorii războiului hibrid. Chiar dacă democrații ar ajunge să domine politica americană, răul în relația transatlantică a fost deja făcut și va fi greu de reparat.
Lumea tinde spre multipolaritate, dar așa cum sugerează președintele finlandez, o lume multilaterală ar fi mai ușor de gestionat. Pentru România, cu un buget de 5% din PIB pentru înarmare și politici de ajustare financiară (austeritate), va fi foarte dificil.
Aceste politici creează nemulțumiri și falii sociale: "De ce să ne înarmăm pentru a sprijini Ucraina?". Răspunsul este: pentru a ne apăra pe noi.
Din păcate, memoria războiului este îndepărtată în Europa; unii nu au mai avut conflicte pe propriul teritoriu de 200 de ani. Dacă Rusia câștigă în Ucraina, expansiunea imperialistă va continua, deoarece aceasta este singura soluție a unui stat slab. Obiectivul Rusiei este clar: neutralitatea țărilor de la est de Austria.
Referitor la conflictul din Ucraina, am văzut negocieri la Abu Dhabi mediate de SUA. Există progrese reale sau suntem într-un impas?
Aparent s-au făcut pași, în realitate ... nu. Rusia nu și-a schimbat punctul de vedere: vrea Donbasul. Ucraina nu este dispusă să cedeze teritorii, mai ales pe cele pe care nu le-a pierdut militar, și ar avea nevoie de un referendum pentru o astfel de decizie. Rusia folosește teroarea și crimele de război pentru a demoraliza populația civilă, atacând infrastructura și locuințele, încălcând tratatele internaționale.
Ucraina este prinsă la mijloc, având nevoie de sprijin american pe care europenii nu îl pot înlocui. Negociatorii americani actuali, nefiind diplomați de carieră, par ușor de influențat de partea rusă. Suntem într-un impas greu de depășit, iar Rusia va continua să exercite presiune militară și diplomatică, așteptând ofensiva de primăvară.
Să revenim la politica internă. Președintele Nicușor Dan afirma recent că actuala coaliție de guvernare este într-o situație mai precară decât acum șase luni. Cum vedeți stabilitatea Guvernului în contextul tensiunilor dintre PSD și PNL?
Președintele se referă probabil la creșterea neîncrederii între parteneri. Declarațiile despre anularea rocadei în 2027 sau posibilitatea unui guvern minoritar, menționată de premierul Bolojan, alimentează temerile PSD. De fapt, PSD a fost critic de la început, încercând să întârzie măsurile de ajustare fiscală care îi afectau electoratul.
Deși există atacuri virulente între miniștrii celor două partide, PSD nu intenționează să iasă de la guvernare, pentru că ar lăsa teren liber adversarilor. În interiorul PNL, curentul PDL-ist este dominant, controlând resursele locale și primarii. Ilie Bolojan, deși are susținători, nu are talentul comunicațional al lui Traian Băsescu, dar momentan nu are o alternativă solidă în partid. PSD va specula aceste slăbiciuni pentru a-și întări poziția fără a părăsi guvernarea.
Ce se întâmplă cu AUR? Vedem tensiuni interne și apariția unor tabere anti-George Simion.
Există tensiuni evidente. Criticile vin din zona unor site-uri care promovează un "suveranism rezonabil" și contestă poziția lui Simion față de Ucraina. Fondatorul partidului, Marius Lulea, a fost marginalizat în favoarea unor figuri precum Dungaciu sau Piperea, care devine și el un critic al conducerii.
Aceste fracturi interne ar putea favoriza ipoteza unui guvern minoritar sprijinit punctual în Parlament. Totuși, PSD riscă mult prin orice apropiere de extrema dreaptă, riscând excluderea din familia socialiștilor europeni, după modelul Smer din Slovacia. Electoratul radical format prin război hibrid nu dorește moderație, ci lideri antisistem, fapt care a explicat ascensiunea unor figuri precum Călin Georgescu în trecut.
Cum vedeți situația României de azi după crizele politice de la sfârșitul anului 2024?
Am depășit momentul critic de prăbușire, dar fractura socială rămâne adâncă. Oamenii nu au resimțit beneficiile creșterii economice din ultimii 15 ani, care s-au evaporat rapid sub presiunea inflației și a ajustărilor fiscale. Războiul hibrid a fost foarte eficient în a specula aceste frustrări.
Președintele Dan se află într-o situație unică: este un independent fără partid, încercând să dialogheze cu o societate ostilă.
Reconcilierea este greu de obținut când suspiciunile privind procesul electoral și justiția sunt alimentate constant. Din păcate, mulți politicieni români gândesc pe termen foarte scurt. Președintele încearcă să se ridice deasupra acestor tendințe, dar rămâne de văzut dacă va reuși să creeze o agendă solidă pentru România pe plan european.
Versiunea scrisă a interviului este una editată și prescurtată. Pentru întreaga discuție, urmăriți video-ul inserat mai sus în articol.