Cu tot respectul pentru președintele celui mai puternic stat din lume, îți vine greu să crezi că declarația domniei sale cu privire la intenția de a se retrage din NATO poate fi privită altfel decât un mod de a face pe grozavu‘.
Specialiști de seamă și-au exprimat deja îndoielile privind vreun avantaj pentru SUA, în cazul când s-ar lepăda de NATO. Căci distrugerea organizației, clădită cu priceperea, migala și înțelepciunea unor iluștri predecesori ai generației noastre, pare mai curând un mod de a da cu stângu’-n dreptu’, decât o demonstrație a înflăcăratului deziderat „Let’s Make America Great Again”.
O fi ea, Europa, slabă în viziunea domnului Trump, dar o Americă aflată în fruntea NATO impune incomparabil mai mult respect în lume, decât una singurică, fără vreun aliat potentat și influent, așezat alături.
Nimeni nu contestă că arsenalul militar al SUA atârnă mai greu decât cel european, dar nici nu poți neglija realitatea demografică: în timp ce țara de peste ocean numără vreo 345 milioane de locuitori, europenii cuprinși în NATO sunt aproape 600 de milioane, conform datelor demografice estimate pentru anul 2026.
Dacă mai punem la socoteală Canada și Turcia, populația de pe cuprinsul întregii Alianțe Nord-Atlantice s-ar apropia de un miliard! N-o întrec ca demografie decât două state din lume: India (1,47 miliarde) și China (1,42 miliarde). SUA singure, fără NATO, ar figura pe listă mai aproape de Indonezia și Pakistan decât de China și de India.
Presa susține că o eventuală scindare a Alianței ar fi mai mult în folosul non-prietenilor decât în interesul celui mai de seamă membru al ei. De altfel, dacă scindarea l-ar fi avantajat pe vreun membru sau altul, acesta demult ar fi încercat s-o facă.
De altfel, de-a lungul deceniilor de existență a Alianței, nicio minte luminată, niciun șef de stat, niciun potentat al vremurilor, nimeni în afară de președintele Trump, nu s-a plâns în fața lumii că europenii i-ar șmecheri pe americani, iar aceștia ar tăcea și ar înghiți ca fraierii. Haida-de!
Eventuala ieșire din NATO a SUA nu pare altceva decât un spectacol grotesc, pus în scenă anume ca să omagieze de pe acum o personalitate pe care nu se știe dacă posteritatea o va acoperi cu glorie.
Pe de altă parte, este ușor să te lauzi că n-ai nevoie de partenerii europeni, dar procedurile într-un asemenea caz nu sunt deloc simple. Nu poți părăsi o organizație de asemenea dimensiuni, așa cum ai părăsi un apartament, atunci când te muți.
Gândind juridic, singurul text al Tratatului NATO referitor la așa ceva este art. 13, care spune: „După douăzeci de ani de la intrarea în vigoare a Tratatului, oricare parte poate să se retragă din cadrul acestuia la un an de la depunerea notificării de denunțare la guvernul Statelor Unite ale Americii, care va informa guvernele celorlalte părți în legătură cu depunerea fiecărei astfel de notificări de denunțare”.
Deocamdată, domnul Trump nu a depus vreo notificare la guvernul condus de însuși domnia sa.
Chiar dacă ar depune-o mâine, nimeni nu poate anticipa cât pot dura formalitățile unui asemenea demers.
Neexistând alt precedent, îmi permit totuși să mă refer la un altul, mult mai simplu, și anume la ceea ce a fost ieșirea UK din UE. Formalitățile au durat vreo patru ani și jumătate.
Cel puțin așa a calculat Inteligența Artificială, o entitate foarte la modă, care iată ce mi-a răspuns, atunci când am întrebat-o:
”Formalitățile pentru Brexit au durat aproximativ patru ani și jumătate, socotind de la referendumul din 2016 până la finalizarea perioadei de tranziție la sfârșitul anului 2020, procesul fiind structurat astfel:
- Referendumul: A avut loc pe 23 iunie 2016, când majoritatea alegătorilor britanici au votat pentru ieșirea din UE.
- Activarea oficială: Guvernul Regatului Unit a anunțat oficial retragerea în martie 2017, începând negocierile.
- Ieșirea oficială: Regatul Unit a părăsit oficial Uniunea Europeană la 31 ianuarie 2020, ora 24:00 (CET).
- Perioada de tranziție: A durat 11 luni, începând cu 1 februarie 2020 și încheindu-se pe 31 decembrie 2020. În acest interval, Marea Britanie a rămas parte a pieței unice și a uniunii vamale, dar nu a mai participat la instituțiile UE”.
Dar formalitățiile pentru eventuala ieșire a SUA din NATO par mult mai complicate și mai de durată decât a fost ieșirea UK din UE.
Bașca faptul că, peste patru ani și jumătate, domnul Trump își va fi terminat mandatul, iar în fotoliul de la Casa Albă va fi instalat altcineva, poate chiar un susținător al NATO, nu un posibil distrugător al alianței.
N-ar fi de neglijat nici faptul că America de azi este un fel de copil al Europei. După ce urgia istoriei a dus la împuținarea populației băștinașe, noul continent s-a pomenit cu afluxul imigranților, mulți din ei europeni, ai căror urmași sunt „americanii” de astăzi. Ca urmare, dezavuarea europenilor de către americani mi se pare ceva care seamănă cu dezavuarea bunicilor de către nepoți. Oare asta să fie "Make America Great Again" (MAGA)?
Din păcate, amerindienii – cei care populau altădată continentul nord-american – s-au cam pierdut în ceața paginilor de istorie.
Marile personalități, lideri unanim respectați ai SUA, precum George Whashington, Lincoln, Johnson, Roosvelt, Wilson, Eisenhawer, Kennedy, Reagen, Bush, și, cu voia dumneavoastră, însuși domnul Trump, mai toți se trag, la origine, din imigranți, majoritate europeni.
Și atunci e normal să te întrebi: cu ce drept moral și în baza cărui principiu etic se poate îndrepta un descendent al europenilor emigrați cândva împotriva celor ai căror predecesori n-au avut șansa să debarce cândva pe țărmuri americane?
Să nu uităm că America a ajuns astăzi acolo unde este ea, inclusiv cu ajutorul europenilor, pentru care lumea nouă de peste ocean era cândva ca un fel de pământ al făgăduinței, o țară a tuturor posibilităților, era faimosul El Dorado, capabil să fascineze mintea omului sărac și fără perspective în țara lui, dar gata să pună umărul la edificarea unei noi civilizații.
El, omul acela sărac și fără perspective, a dus cu sine peste ocean întregul tezaur inestimabil al cunoștințelor europene, de la tabla lui Pitagora la principiul lui Arhimede, de la legea lui Lavoisier la radioul lui Marconi, de la ecuațiile lui Maxwell la relativitatea lui Einstein și tot așa mai departe într-o listă care nu pare să aibă undeva un sfârșit.
Este greu de imaginat cum ar fi arătat astăzi Lumea Nouă, dacă America n-ar fi fost descoperită de europeni și dacă aceștia n-ar fi adus cu ei roadele civilizației lor de până atunci, pe ale cărei baze s-a clădit și s-a dezvoltat glorios civilizația americană.
Dar nimeni nu i-a cerut vreodată Americii să declare cât este ea de recunoscătoare Europei pentru acest neprețuit transfer de valori.
Macroscopic vorbind, „Lumea Veche și „Lumea Nouă” n-au fost niciodată rivale. Dimpotrivă, istoria arată că s-au ajutat reciproc. Nici nu exista încă NATO la începutul secolului trecut, când alianța germano-turco-austro-ungară declanșa Primul Război Mondial. Democrația și liniștea pe continent erau în pericol.
Atunci, într-un moment critic, armata americană a trecut Atlanticul și a pus umărul, întorcând soarta războiului. Strămoșii noștri au dovedit atunci ințelepciune: nimeni n-a încercat să acuze că cineva este păcălit sau că altcineva este avantajat. Lumea de atunci era mult mai fair play decât cea de astăzi.
Spre mijlocul aceluiași secol, democrația europeană era din nou lovită de alt Război Mondial. Al Doilea. Atunci tot America punea umărul. Debarca (împreună cu forțele anglo-franceze, apoi cu armate polone, iar mai târziu cu contingente mai mici din Belgia, Cehoslovacia, Grecia, Țările de Jos și Norvegia.) debarca, zic, pe țărmurile Normandiei într-o acțiune fără egal în istorie.
Europenii și americanii au învins împreună. Iar, pe ruinele încă fumegânde ale fostului teatru de război, liderii puterilor învingătoare concepeau în 1949 ceva care să stăvilească nu numai expansiunea comunismului sovietic, amenințător pentru pacea omenirii în viitor, dar și o eventuală agresiune, de oriunde ar veni ea. Așa s-a născut NATO
Comunismul sovietic a fost îndepărtat, dar iată că astăzi omenirea se pomenește din nou în impas, iar războiul din Ucraina sau cel cu Iranul sunt departe de a fi singurele confruntări de pe glob.
Întreaga planetă este zguduită de numeroase conflicte militare, pe care tot Inteligența Artificială, la care iarăși am apelat, le punctează astfel:
„Având în vedere evoluțiile recente din aprilie 2026, lista actualizată a celor mai intense focare de război din lume (cele care implică armate regulate și un număr masiv de victime) este următoarea:
- Războiul din Iran (Intervenția Internațională): Cel mai recent și exploziv focar, început în februarie 2026. Implică confruntări directe între forțele iraniene (IRGC) și coaliția condusă de SUA și Israel. Este în prezent punctul zero al instabilității globale din cauza blocadei Strâmtorii Ormuz.
- Războiul din Ucraina: Continuă să fie cel mai mare conflict convențional din Europa, cu lupte de uzură pe frontul de est și sud între forțele ucrainene și armata rusă.
- Conflictul din Israel, Gaza și Liban: O extensie a tensiunilor regionale, unde Israelul desfășoară operațiuni împotriva Hamas în sud și o ofensivă terestră/aeriană majoră împotriva Hezbollah în Liban.
- Războiul civil din Sudan: Rămâne cea mai gravă criză umanitară activă, cu lupte brutale între Armata Sudaneză (SAF) și Forțele de Sprijin Rapid (RSF) pentru controlul capitalei Khartoum și al regiunii Darfur.
- Războiul civil din Myanmar: Un conflict de mare intensitate în care junta militară pierde constant teren în fața alianțelor de rebeli etnici și a forțelor pro-democrație.
- Conflictul din Republica Democrată Congo (Est): Confruntări violente între armata guvernamentală și gruparea rebelă M23, cu implicarea directă a statelor vecine (în special Rwanda).
- Insurgența din Sahel (Mali, Burkina Faso, Niger): O zonă de război asimetric unde grupările jihadiste (ISIS și Al-Qaida) controlează teritorii vaste, provocând retragerea forțelor internaționale și instabilitate cronică.
Această listă include doar conflictele de mare intensitate (peste 10.000 de victime/an). Pe lângă acestea, există alte aproximativ 40 de focare de intensitate medie sau scăzută (ex: Somalia, Siria, Yemen, Nigeria)”.
Șapte conflicte de mare intensitate (peste 10.000 de victime/an), plus altele 40 de intensitate medie sau scăzută. Nu-ți vine să crezi!
Nu stă în obiectul celor de față o analiză a acestor războaie, dar îți vine să te întrebi: oare organizația făurită din înțelepciunea unor predecesori iluștri trebuie scindată, dezmembrată și – deci – slăbită, sau întărită și adaptată noului context, noilor provocări, altele mult mai complicate decât cele din 1949?
Oare visul exprimat prin „Make America Great Again” pare mai aproape de împlinire cu o Americă aflată în fruntea celei mai puternice alianțe militare din lume, sau fără ea, după ce a fost slăbită prin secesiune, ceva ce pare mai mult un simplu capriciu, decât un concept susținut de argumente?
Logica spune că, oricât de puternică ar fi America fără UE și oricât de slabă i s-ar părea cuiva că ar fi Europa singură, tot amândouă la un loc sunt incomparabil mai puternice decât fiecare separat.
Este ușor de înțeles că Europa ar rămâne slăbită considerabil fără componenta americană, dar că America ar ieși întărită fără componenta europeană, asta n-ar accepta-o nici moș Ion Roată, cel care se dumirise că unde-i unul nu-i putere la nevoi și la durere, dar unde-s doi puterea crește, nu-i așa?