Cheltuielile militare cresc mai rapid ca oricând de la Războiul Rece încoace, dar renunțarea la diplomație și retragerea ajutorului extern vor avea un preț.
În 1958, prim-ministrul britanic Harold Macmillan afirma că „dialogul este mai bun decât războiul”. Macmillan cunoștea realitățile atât ale diplomației, cât și ale acțiunii militare: a fost grav rănit ca soldat în Primul Război Mondial și, ca prim-ministru, a trebuit să se confrunte cu amenințările nucleare ale Războiului Rece și criza rachetelor cubaneze.
John F. Kennedy, președintele SUA în timpul acelui episod aproape catastrofal de criză atomică, a înțeles, de asemenea, valoarea canalelor diplomatice, precum și brutalitatea conflictului: a fost grav rănit la spate în timp ce servea în Marina SUA în 1943.
Andrew Mitchell, fost ministru în guvernul britanic, este îngrijorat că înțelepciunea pe care lideri precum Kennedy și Macmillan au dobândit-o în urma războiului a dispărut din memorie exact când este cea mai mare nevoie de ea, scrie Politico într-o amplă analiză privind înarmarea Occidentului.
„Lumea a uitat lecțiile Primului Război Mondial, când milioane de oameni au fost masacrați, iar generația bunicilor noștri a spus că nu putem permite ca acest lucru să se întâmple din nou”, a spus el.
O școală de gândire susține că războaiele care definesc o epocă se repetă l aproximativ 85 de ani, pe măsură ce generațiile pierd din vedere experiența câștigată cu greu de strămoșii lor. Asta ar însemna că ar trebui să ne așteptăm la un alt război oricând.
Și totuși, din punctul de vedere al lui Mitchell, chiar dacă dovezile arată că lumea se îndreaptă în direcția greșită, guvernele au pierdut din vedere valoarea „dialogului”.
Erodarea instinctului diplomatic se manifestă nu doar în retorică, ci și în bugete. Occidentul industrializat reduce rapid investițiile în „soft power” - reducând ajutoarele externe și micșorând rețelele diplomatice - chiar dacă redirecționează resurse către apărare.
De la sfârșitul Războiului Rece, cheltuielile militare nu au crescut niciodată atât de rapid ca în 2024, când au crescut cu 9,4%, atingând cel mai mare total global înregistrat vreodată de Institutul Internațional de Cercetare pentru Pace din Stockholm (SIPRI).
În schimb, un raport separat al Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), cu sediul la Paris, a constatat o scădere de 9% a asistenței oficiale pentru dezvoltare în același an în rândul celor mai bogați donatori din lume. OCDE prognozat reduceri de cel puțin încă 9% și, potențial, de până la 17% în acest an.
„Pentru prima dată în aproape 30 de ani, Franța, Germania, Regatul Unit și Statele Unite și-au redus toate fondurile pentru ajutor extern în 2024. Dacă vor continua cu reducerile anunțate în 2025, va fi prima dată în istorie când toate cele patru vor reduce ajutorul extern simultan timp de doi ani consecutivi”, a declarat OCDE în studiul său.
Corpul diplomatic se micșorează și el, președintele american Donald Trump dând tonul prin reducerea locurilor de muncă din Departamentul de Stat al SUA.
Cifrele globale privind rețelele diplomatice sunt greu de obținut. Unul dintre cele mai ample sondaje se bazează pe date din 2023. Însă autoritățile din Olanda, Regatul Unit și sediul central al Uniunii Europene se numără printre cele care au avertizat că personalul lor diplomatic se confruntă cu reduceri.
Analiștii se tem că, pe măsură ce economiile industrializate întorc spatele ajutorului și diplomației pentru a-și consolida armatele, state ostile și nesigure, precum Rusia, China și Turcia, vor interveni pentru a umple golurile din aceste rețele de influență, întorcând națiunile cândva prietenoase din Africa și Asia împotriva Occidentului.
Și acest lucru, avertizează ei, riscă să transforme lumea într-un loc mult mai periculos. Dacă prioritățile geopolitice ale guvernelor funcționează ca o piață, tendința este clară: mulți lideri au decis că este timpul să vândă pace și să cumpere război.
Vânzarea păcii și cumpărarea războiului
Cheltuielile militare cresc la nivel mondial. Bugetul de apărare al Chinei, al doilea după cel al SUA, a crescut cu 7% între 2023 și 2024, potrivit SIPRI. Cheltuielile militare ale Rusiei au crescut cu 38%.
Stimulați parțial de temerile țărilor europene că Trump ar putea abandona alianța lor, membrii NATO au convenit în iunie asupra unui nou obiectiv de a cheltui 5% din produsul intern brut pentru infrastructura de apărare și securitate până în 2035. Președintele SUA - în rolul de „tată” - a fost fericit că partenerii săi juniori de peste Atlantic vor plăti partea lor.
În realitate, cursa pentru reînarmare a început înainte de revenirea lui Trump la Casa Albă. Războiul din Ucraina a făcut din consolidarea armatei o prioritate urgentă pentru statele anxioase din Europa de Nord și de Est care trăiesc în umbra Rusiei președintelui Vladimir Putin. Conform SIPRI, cheltuielile militare din Europa au crescut vertiginos cu 17% în 2024, ajungând la 693 de miliarde de dolari - înainte ca Trump să revină în funcție și să ceară NATO să își intensifice activitatea. Din 2015, bugetele de apărare din Europa au crescut cu 83%.
Un argument pentru prioritizarea apărării în detrimentul finanțării ajutorului sau al diplomației este că forța militară este un factor de descurajare puternic împotriva potențialilor atacatori. După cum a spus președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, când și-a anunțat planul de reînarmare a Europei în martie: „Acesta este momentul pentru pace prin forță”.
Unii dintre criticii lui von der Leyen susțin că o cursă a înarmărilor duce inevitabil la război - dar istoria nu confirmă acest lucru, potrivit lui Greg Kennedy, profesor de politică externă strategică la King’s College London. „Armele nu ucid. Guvernele ucid. Problema este că există guverne care sunt dispuse să folosească puterea militară și să ucidă oameni pentru a-și atinge obiectivul”, a spus el.
În mod ideal, o armată puternică ar merge mână în mână cu așa-numita putere soft, sub forma unor rețele diplomatice și de ajutor extern robuste, a adăugat Kennedy. Dar dacă Europa trebuie să aleagă, ar trebui să-și reconstruiască mai întâi puterea hard slăbită, a spus el.
Riscul pentru pace constă în modul în care adversarii Occidentului - precum China - ar putea răspunde la o nouă cursă a înarmărilor. Puțini politicieni serioși din Europa, Marea Britanie sau SUA contestă necesitatea investițiilor militare în era actuală de instabilitate și conflict. Întrebarea, atunci când bugetele guvernamentale sunt restrânse, este cum să se finanțeze aceste investiții.
Și aici, al doilea mandat al lui Trump a dat tonul. La câteva zile de la preluarea mandatului, președintele SUA a înghețat miliarde de dolari din ajutorul extern. Iar în februarie a anunțat că va reduce 90% din contractele Agenției SUA pentru Dezvoltare Internațională. Măsura - prezentată ca parte a războiului lui Trump împotriva curentului „woke” - a devastat organizațiile non-guvernamentale umanitare, multe dintre ele bazându-se pe finanțarea americană pentru a desfășura activități în unele dintre cele mai sărace părți ale lumii.
Conform unei estimări, numai reducerile de ajutor ale lui Trump ar putea provoca 14 milioane de decese premature în următorii cinci ani, o treime fiind copii. Aceasta este o decizie despre care criticii lui Trump spun că nu va fi uitată în locuri precum Africa Subsahariană, chiar înainte ca reducerile de la alți donatori majori, precum Germania și Marea Britanie, să intre în vigoare.
La Londra, liderul britanic Keir Starmer și echipa sa se pregătiseră pentru revenire lui Trump, elaborând o strategie menită să apeleze la interesul personal al liderului american, mai degrabă decât la valori pe care nu erau siguri că le împărtășește.
În timp ce Starmer se pregătea să viziteze Casa Albă, el și echipa sa au venit cu un plan pentru a-l flata pe Trump cu onoarea fără precedent a unei a doua vizite de stat în Regatul Unit. Dorind să prevină o ruptură bruscă între SUA și Ucraina, Starmer a căutat, de asemenea, să arate că Regatul Unit îl lua în serios pe Trump în ceea ce privește necesitatea ca Europa (inclusiv Marea Britanie) să își plătească propria apărare.
În ajunul călătoriei sale la Washington din februarie, Starmer a anunțat că va crește cheltuielile pentru apărare - așa cum Trump ceruse aliților - și că va plăti pentru aceasta, în parte, prin reducerea bugetului Regatului Unit pentru ajutor extern de la 0,5% din venitul național brut la 0,3%.
Pentru un lider de centru-stânga precum Starmer, ai cărui predecesori laburiști, Gordon Brown și Tony Blair, susținuseră obligația morală de a cheltui sume mari pentru dezvoltarea externă, a fost o schimbare de direcție sfâșietoare.
„Nu este un anunț pe care sunt bucuros să-l fac. Cu toate acestea, realitățile noii noastre ere periculoase înseamnă că apărarea și securitatea națională a țării noastre trebuie să fie întotdeauna pe primul loc”, a explicat el.
Guvernul SUA a salutat mișcarea lui Starmer ca fiind „un pas puternic din partea unui partener de durată”.
Dar Starmer s-a întors acasă unde îl aștepta o revoltă politică. Ministrul său pentru ajutor internațional, Anneliese Dodds, a demisionat, avertizându-l pe Starmer că decizia sa va „elimina alimentele și asistența medicală de la oamenii disperați - afectând profund reputația Regatului Unit”.
Ea a deplâns că Marea Britanie părea să „urmeze curentul de reduceri ale bugetelor USAID ale președintelui Trump”.
Ținte ușoare
În lunile care au urmat, alte guverne europene importante au făcut calcule similare, unele invocând Regatul Unit ca un semn că vremurile s-au schimbat. Pentru guvernele cu deficit de numerar din era naționalismului trumpian, ajutorul extern este o țintă ușoară pentru economii.
Regatul Unit a fost cândva un lider mondial în domeniul ajutorului extern și un far pentru agențiile umanitare, consacrându-și prin lege angajamentul de a cheltui 0,7% din venitul național brut pentru ajutor extern, potrivit lui Mitchell, fostul ministru responsabil de această politică. „Dar acum Marea Britanie este citată în Germania ca exemplu: «Ei bine, britanicii reduc fondurile pentru dezvoltare, putem face la fel»”.
În Suedia, bugetul apărării urmează să crească cu 18% între 2025 și 2026, în cadrul a ceea ce guvernul a salutat drept un plan de investiții „istoric”. „Situația de securitate actuală este mai gravă decât a fost în ultimele decenii”, a declarat ministerul Apărării din Suedia, „iar Rusia constituie o amenințare multidimensională”.
Însă bugetul Suediei pentru cooperarea internațională pentru dezvoltare, care a fost în valoare de aproximativ 4,5 miliarde de euro anul trecut, va scădea la 4 miliarde de euro până în 2026.
În Franța, copleșită de datorii, la începutul acestui an au fost anunțate planuri de reducere a bugetului pentru ajutor extern cu aproximativ o treime, deși deciziile sale privind cheltuielile au fost deraiate de o criză politică în spirală care a împiedicat până acum adoptarea unui buget. Banii pentru apărare urmau să crească dramatic, în ciuda presiunii generale asupra finanțelor publice ale Franței.
În Finlanda, care are o graniță de 1.280 km cu Rusia lui Putin, bugetul pentru dezvoltare a scăzut și el, în timp ce cheltuielile pentru apărare au evitat reducerile.
Ministrul Dezvoltării al țării, Ville Tavio, din Partidul Finlandezilor, de extremă dreapta, spune că reducerile au oferit o șansă de a regândi ajutorul în ansamblu. În loc să finanțeze programe umanitare, el dorește să ofere întreprinderilor private oportunități de a investi pentru a crea locuri de muncă în țările mai sărace. El consideră că acest lucru va contribui la prevenirea migrației ilegale a tinerilor către Europa.
„Dacă nu au locuri de muncă, țările vor deveni instabile, iar tinerii se vor radicaliza. Unii dintre ei vor încerca să ajungă în Europa”, a spus el. „Este o situație complet avantajoasă dacă putem ajuta țările în curs de dezvoltare să se industrializeze și să creeze locurile de muncă de care au nevoie.”
Nu toate țările fac reduceri de personal. Irlanda intenționează să își mărească bugetul pentru ajutor extern, în timp ce Danemarca s-a angajat să continue să cheltuiască 0,7% din venitul său național brut pentru ajutor extern, chiar dacă își stimulează investițiile în apărare.
Însă Irlanda s-a bucurat de o creștere economică de invidiat în ultimii ani, iar Danemarca își va finanța prioritățile de cheltuieli prin creșterea vârstei de pensionare la 70 de ani. În orice caz, acestea nu sunt economii gigantice care pot susține singure reputația Europei ca superputere soft power.
Reduceri de personal
Retragerea din ajutorul extern este doar o parte a unei retrageri mai ample din diplomație. Unele națiuni occidentale bogate și-au redus corpul diplomatic, chiar închizând ambasade și birouri.
Din nou, America lui Trump oferă cel mai dramatic exemplu. În iulie, Departamentul de Stat al SUA a concediat peste 1.300 de angajați, printre care ofițeri ai serviciului extern și funcționari publici. În ochii oficialilor europeni care urmăresc de la distanță, administrației Trump pur și simplu nu pare să-i pese de cultivarea relațiilor stabilite cu restul lumii.
Conform datelor furnizate de Asociația Americană a Serviciilor Externe, 85 din 195 de posturi de ambasador american erau vacante la 23 octombrie. Acest lucru reflectă întârzierile în confirmarea numirilor de către Senatul SUA, dar, după nouă luni de mandat, administrația nici măcar nu a nominalizat candidați pentru peste 60 dintre posturile vacante.
Cu posturi cheie rămase neocupate, Trump s-a orientat către loialiști. În loc să apeleze la expertiza diplomatică, cândva vastă, a Americii, președintele l-a trimis pe prietenul său Steve Witkoff, avocat și investitor imobiliar, să negocieze personal cu Putin și să acționeze ca trimis al său în Orientul Mijlociu.
La Bruxelles, oficialii UE au fost îngroziți de lipsa de înțelegere a lui Witkoff cu privire la complexitățile războiului dintre Rusia și Ucraina. Un oficial european de rang înalt, care a solicitat anonimatul pentru a vorbi deschis despre chestiuni diplomatice, a declarat că nu are nicio încredere că Witkoff poate măcar să transmită mesaje între Moscova și Washington în mod fiabil și precis.
Acesta este parțial motivul pentru care liderii europeni sunt atât de dornici să vorbească direct cu Trump, cât de des și cu cât mai mulți dintre ei prezenți, a spus oficialul european de rang înalt.
Și în timp ce corpul diplomatic al Washingtonului este golit la vedere, alte guverne din Occident urmează exemplul lui Trump, doar că mai discret. Diplomații britanici se confruntă cu reduceri de personal de 15% până la 25%. Olanda reduce bugetul misiunilor sale diplomatice cu 10% (în timp ce crește bugetul apărării) și intenționează să închidă cel puțin cinci ambasade și consulate, urmând ca probabil să urmeze și altele.
Chiar și departamentul de externe al UE, Serviciul European de Acțiune Externă, condus de fostul prim-ministru al Estoniei, Kaja Kallas, își reduce rețeaua de birouri din străinătate. Schimbările, dezvăluite de Politico în luna mai, vor duce probabil la reducerea a 10 delegații ale UE și la pierderea locurilor de muncă a 100-150 de angajați locali.
Risc de catasrofă
Mitchell, fostul ministru britanic, a avertizat că trecerea accelerată de la ajutor la arme riscă să se termine cu o catastrofă.
El a declarat că reducerea ajutorului financiar pentru apărare a fost „o greșeală teribilă”. Potrivit acestuia, puterea soft este mult mai ieftină și adesea mai eficientă decât puterea hard în sine. „Dezvoltarea este adesea cealaltă față a monedei apărării”, a spus Mitchell. Ea ajută la prevenirea războaielor, la încetarea luptelor și la reconstrucția națiunilor după aceea.
Mulți ambasadori, oficiali, diplomați și analiști intervievați pentru acest articol sunt de acord. Scopul pragmatic al rețelelor diplomatice și al programelor de dezvoltare este de a construi alianțe pe care se poate conta în perioadele dificile.
„Orice soldat îți va spune că răspunsul la crizele internaționale sau la amenințările internaționale nu se rezumă doar la răspunsuri militare”, a spus Kim Darroch, care a fost ambasador britanic în SUA și consilier pentru securitate națională al Regatului Unit. „Este vorba și despre diplomație și despre a avea o strategie integrată care să includă atât strategia internațională, cât și răspunsul militar, după cum este necesar.”
Hadja Lahbib, comisarul european responsabil pentru vastul program de ajutor umanitar al UE, susține că reducerea ajutorului pentru finanțarea bugetelor militare este o economie „total” falsă. „Acum avem 300 de milioane de oameni care depind de ajutorul umanitar. Avem din ce în ce mai mult război”, a declarat ea pentru Politico.
Întregul sistem de ajutor multilateral „se clatină” ca urmare a atacurilor politice și a reducerilor de finanțare, a spus ea. Pericolul este că, dacă acesta eșuează, va declanșa o nouă instabilitate și migrație în masă. „Legătura este destul de vicioasă, dar dacă nu îi ajutăm pe oameni acolo unde sunt, ei se vor muta - este evident - pentru a găsi o modalitate de a supraviețui”, a spus Lahbib. „Oamenii disperați sunt mai dispuși să fie violenți pentru că vor doar să-și salveze viața, să-și salveze familiile.”
Țările care își reduc programele de asistență socială se confruntă, de asemenea, cu plata unui preț politic pe termen lung. Când un guvern bogat își închide ambasada sau reduce ajutorul acordat unei țări care are nevoie de ajutor, această relație are de suferit, potențial permanent, potrivit lui Cyprien Fabre, specialist în politici publice care studiază pacea și instabilitatea la OCDE.
„Țările își amintesc cine a rămas și cine a plecat”, a spus el.
Evacuarea terenului face loc rivalilor să vină. Turcia și-a mărit prezența diplomatică în Africa de la 12 ambasade în 2002 la 44 în 2022, a spus Fabre. Rusia și China profită, de asemenea, de retragerea Europei de pe continent. „Narrativa belicoasă globală vede armele mari și butoanele roșii mari ca fiind singurele caracteristici ale puterii”, a spus Fabre.
Politicienii tind să vadă „soft” în „soft power”, a adăugat el. „Îți dai seama că nu este soft când o pierzi.”