- Un kilometru de coadă s-a străbătut vineri în 5 ore, în unele zile coloana de mașini a avut și peste 10 kilometri.
- La ieșirea din România, toate documentele și vehiculele sunt fotografiate de poliție.
- Femeile, pe lângă grija pentru copii, trebuie să rezolve și problemele tehnice ale mașinilor, care apar după o perioadă atât de lungă de așteptare.
- În coloană sunt oameni care îngheață de frig, pentru că opresc motorul ca să economisească benzina.
- La granița ucraineană nu există voluntari și nici asistență pentru refugiați.
Când vii dinspre Ucraina, e diferit. Refugiații ajung în vama Siret după ce merg distanțe lungi pe jos sau stau zeci de ore în mașini, într-o coloană întinsă pe kilometri.
“Acum câteva zile, cred că la sfârșitul săptămânii trecute, șirul de mașini trecea de comuna noastră”, a povestit o angajată a primăriei din Oprișeni, într-o discuție cu reporterul spotmedia.ro.
Pe șoseaua E 85, comuna Oprișeni se află la 10 kilometri de localitatea de graniță Tereblece, Ucraina.
Un calcul simplu arată că vineri, când am stat 12 ore la coadă ca să intru în România, am parcurs un kilometru în 5 ore.
M-am așezat la rând la ora 13.30, iar GPS-ul îmi arată că mai am 2,5 kilometri până la punctul de trecere a frontierei, unde am ajuns la ora 01.30, în dimineața zilei de sâmbătă.
După ce vreme de câteva zile am relatat ce se întâmplă cu refugiații în vama Siret, vineri, 4 martie, am trecut granița în Ucraina, pentru a vedea care e situația acestora înainte de a intra în România.
Cu o zi în urmă, mai încercasem o dată, dar am fost întors din drum, explicându-mi-se că autoritățile ucrainene nu mai acceptă jurnaliști, “pentru că nu pot asigura protecția acestora”, mi-a spus grănicerul, după o convorbire telefonică și cu superiorul său.
Trecerea frontierei, o operațiune complicată
Am decis să intru în Ucraina ca o persoană oarecare, punctul de trecere al frontierei nefiind închis.
Dimineața devreme, am trecut prin două filtre de securitate în România, înainte de a ajunge în vama noastră.
La ultimul, polițistul mi-a pozat pașaportul și numărul de la mașină.
“Facem o situație cu toți cei care ies din țară. O centralizăm în fiecare zi”, a explicat agentul.
“Stați liniștit că nu e nicio problemă”, a mai spus el.
Ajuns la frontiera din România, vameșul, după ce a verificat pașaportul și talonul de la mașină, m-a întrebat dacă “transport arme și muniție”.
Întrebarea m-a șocat, deși, la câteva sute de metri, o țară era atacată de Rusia. Am negat cât am putut de convingător.
Ucrainenii nu m-au întrebat de arme și muniție, dar mi-au verificat și ei pașaportul și talonul.
Dinspre România nu trec decât microbuze, camioane cu ajutoare și foarte rar câte o mașină. Pe celălalt sens e o cu totul altă poveste.
Din șase benzi, trei pe un sens, trei pe celălalt, cinci sunt folosite pentru intrarea în România.
O bandă e un fel de drop-off, adică pe ea vin microbuze, autocare și automobile care nu vor să iasă din țară, dar aduc refugiați care, apoi, trec pe jos.
Aceasta e cea mai ușoară modalitate de a intra în România și e folosită intens de cei care fug de război. Unii rămân la noi în țară o perioadă de timp, alții merg mai departe cu autocare și microbuze puse la dispoziție de autoritățile și voluntarii de la vama Siret.
O altă bandă e pentru TIR-uri și convoaie umanitare, o a treia bandă e pentru patrulele de poliție și militare. Pe a patra bandă se deplasează cu viteza melcului automobilele pline cu oameni care fug din calea războiului, iar a cincea e una de urgență, pentru salvări, automobile care intră în benzinării, pompieri etc.
Credeați că nu există supereroi? Mamele din Ucraina vă contrazic
Refugiații care se deplasează cu mașinile personale, tranzitează țara noastră și vor să ajungă cât mai repede în Occident au de așteptat zeci de ore pentru a intra în România.
Sunt trei filtre de militari înarmați, se fac verificări, iar controlul actelor durează foarte mult.
Vameșii ucraineni sunt total depășiți de fluxul continuu de refugiați, deși nu vor să recunoască asta. Au mărit numărul lucrătorilor, au adus și militari, dar ghișeele, situate în două gherete metalice, care nu au mai mult de 75 de metri pătrați, fiecare, sunt insuficiente.
Când am predat pașaportul unui militar femeie, aceasta a strâns în jur de alte 50 de documente pe care le-a dus la prelucrat. Am așteptat mai mult de o oră, doar în acest punct, temându-mă că actele o să fie rătăcite.
Ca să revin în România, am stat 12 ore într-o coloană de mașini de 2,5 kilometri. În automobile erau mame cu copii, bunici și, destul de frecvent, animale de companie. Niciun bărbat cu vârsta între 18 și 60 de ani nu poate trece granița.
Din păcate, refugiații care vin în România cu automobilele personale nu beneficiază de niciun sprijin. Pe parcursul celor 12 ore, doar doi călugări voluntari au împărțit apă, câtă au avut și ei.
Situația e tragică. În coloană sunt mașini care rămân fără combustibil sau închid motorul pentru a-l economisi. Unora li se descarcă bateria sau alte defecțiuni.
Automobilele sunt conduse, în mare majoritate, de femei, care, pe lângă grija copiilor, trebuie să rezolve și problemele tehnice ce apar.
Așteptarea e o povară care se adaugă la oboseală, teamă, dorul pentru cei lăsați acasă și pentru bărbații plecați la luptă.
Cea mai tulburătoare scenă e cea în care bărbații, unul câte unul, se întorc pe marginea șoselei, descumpăniți și îngrijorați după ce și-au condus soțiile și copiii la punctul de trecere a frontierei.
Sâmbătă dimineața, forțele ruse au promis că vor opri pentru o perioadă bombardamentele, creând culoare prin care civilii pot părăsi zone de conflict din sudul Ucrainei. Nu s-au ținut de cuvânt, dar se negociază în continuare pentru a putea evacua în siguranță civilii.