Trăim în epoca plăcerii. Mai exact, într-o epocă a promovării și valorificării plăcerii ca obiectiv principal al vieții.
Totul este conceput să ne ofere distracție, confort și recompense instantanee. Jocurile video, festivalurile, rețelele sociale, parcurile de distracție, Netflix, aplicațiile de dating, toate compun un ecosistem care ne promite accesarea rapidă a plăcerii și eliberarea de orice formă de efort sau disconfort.
Industria divertismentului nu mai este doar o zonă a vieții. A devenit modelul dominant după care interpretăm orice: munca, relațiile, educația. Iar în centrul acestui model stă o idee simplă: viața trebuie să fie plăcută. Dacă nu este, ceva e greșit.
Disconfortul ca fragilitate: de ce evităm durerea
În acest context, durerea devine suspectă. Disconfortul trebuie evitat. Suferința e considerată un semn că „ceva nu e în regulă”. Dar tocmai această fugă de durere ne expune unei forme noi de fragilitate: imposibilitatea de a deveni.
Însă devenirea presupune efort. Interiorizarea cunoașterii presupune frustrare. Exersarea unei competențe presupune timp și răbdare. Dar cultura divertismentului elimină treptat aceste realități. Oferă în schimb simulacre de reușită fără muncă, de validare fără merit, de sens fără profunzime.
Problema nu este că ne distrăm. Ci că ne obișnuim să credem că totul trebuie să semene cu distracția. Când viața profesională, educația sau relațiile nu mai oferă doar plăcere, ci și obstacole, mulți se blochează. Refuză disconfortul. Și încep să creadă că ceva este „defect” în ei sau în ceilalți.
Nu spun că trebuie să ne strangem viețile în “menghină” ca să devenim. Nu orice durere este bună. Spun că este util și uneori necesar ca un anumit tip de suferință să fie integrată în procesul de devenire ca acesta să aibă sens. Acceptarea firească a suferinței ca parte a creșterii.
O lume fără disconfort: iluzia educației fără efort
Tot mai des auzim ideea că școala trebuie să fie „plăcută”. Că efortul obosește copilul. Că testele îl stresează. Că temele îi „fură copilăria”. Acest discurs vine, de multe ori, chiar de la părinți bine intenționați. Dar în spatele grijii stă o mare iluzie: că educația trebuie să fie lipsită de disconfort.
Această schimbare de perspectivă nu e întâmplătoare. Trăim într-o cultură a entertainmentului, unde totul trebuie să fie rapid, ușor, captivant. Platformele educaționale se promovează cu promisiunea că învățarea poate deveni un joc. Școala se adaptează, profesorii „inovează”, iar efortul devine un cuvânt tot mai incomod.
Dar realitatea este simplă: cunoașterea cere efort. Nu poți înțelege matematică fără să greșești. Nu poți învăța o limbă străină fără repetiție. Nu poți deveni bun la ceva fără ore lungi de muncă.
Efortul nu este o traumă, ci o condiție a progresului. Disconfortul înseamnă că mintea se adaptează. Frustrarea arată că apar noi conexiuni. Lupta cu o temă dificilă dezvoltă voință și concentrare.
Dacă educația se reduce la ce e plăcut, pierdem formarea caracterului. Fără reguli, fără efort susținut, fără momente de renunțare temporară la comoditate, copilul nu devine rezilient. Mai târziu, acest copil devine angajatul care renunță la prima dificultate. Care confundă disconfortul cu opresiunea. Care cere recunoaștere fără merit.
Educația nu trebuie să fie un chin. Dar nici nu trebuie să evite orice urmă de efort. Pentru că un viitor solid se clădește în tensiunea dintre voință și limită.
Sensul formativ al durerii și relevanța acestuia în carieră
Durerea, în sens profund, nu este doar o experiență de evitat. Este un semnal, o etapă și uneori chiar un profesor. În viața profesională, suferința apare sub multe forme: efortul de a învăța o competență nouă, presiunea unui deadline, feedback-ul negativ, eșecul în fața unei provocări, nevoia de a te adapta unei echipe sau unui stil de leadership dificil.
Toate aceste situații pot provoca disconfort. Dar exact acest disconfort formează rezistență psihică, autonomie, claritate, anduranță. Fără el, cariera nu crește. Devine o succesiune de episoade comode, dar lipsite de consistență.
În trecut, durerea profesională avea sens. Era legată de progres. Te „călea”, adică te ajuta să devii mai clar, mai structurat, mai pregătit.
Acum, pentru tot mai mulți tineri profesioniști, durerea e semnul că trebuie să plece. Dacă o sarcină e dificilă, înseamnă că nu li se potrivește. Dacă un coleg e exigent, înseamnă că e toxic. Dacă munca cere efort, înseamnă că organizația nu e „safe”.
Dar tocmai lipsa confruntării cu durerea duce la stagnare. Fără efort, nu se dezvoltă competența. Fără refuzuri, nu apare discernământul. Fără provocări, nu se formează caracterul.
Cariera nu se clădește doar cu validări, ci și cu renunțări. Iar sensul formativ al durerii este acesta: construiește un profesionist care poate duce greul fără să cedeze, care își cunoaște limitele și le depășește lucid.
În absența acestui proces, angajatul rămâne vulnerabil, chiar dacă aparent se simte „safe”.
Noul angajat: fără dorință, fără implicare, fără efort
Tot mai multe companii se confruntă cu un fenomen greu de înțeles la prima vedere: angajați tineri, aparent bine pregătiți, care nu vor nimic. Nu vor promovare pentru că aduce responsabilitate. Nu vor implicare pentru că înseamnă efort emoțional. Nu vor presiune pentru că destabilizează confortul interior.
Acești angajați, în special din generația Z, nu sunt lipsiți de inteligență. Sunt conectați, informați, rapizi. Dar par dezinteresați de ideea de carieră. Vin la birou, dar nu investesc. Lucrează, dar nu se implică.
Există, dar nu construiesc. Explicația nu stă în lene sau lipsă de valori. Ci într-un model de viață interiorizat timpuriu. Educația lor a fost centrată pe confort, validare și plăcere.
Au învățat că dacă ceva nu e „fun”, trebuie schimbat. Au fost încurajați să se exprime, dar nu să se depășească.
Au fost protejați de efort, dar puși să caute „sens” și „flow”. Ajunși în organizații, caută același lucru: jobul care nu doare, managerul care înțelege, echipa care nu provoacă disconfort.
Dar realitatea profesională nu funcționează așa. Valoarea apare în tensiune. Creșterea apare în efort. Autenticitatea se formează în confruntare.
Când angajatul nu mai are dorință, implicare sau disponibilitate la efort, nu e vina lui. Dar este o urgență de leadership. Pentru că fără modele care să valideze efortul și fără contexte care să dea sens disconfortului, noul angajat va rămâne într-o inerție elegantă, dar sterilă.
Leadership-ul adaptat la fragilitate
Tranziția de la un leadership bazat pe reguli și rezultate la unul centrat pe grijă și wellbeing a fost accelerată în ultimii ani.Pandemia, burnout-ul, anxietățile colective au forțat companiile să devină mai atente la nevoile angajaților. Așa s-a trecut, în multe organizații, de la „justice leadership” la „care leadership”.
Adică de la exigență, obiective clare și responsabilitate, la empatie, flexibilitate și protecție emoțională. Însă această tranziție, deși necesară, a produs și efecte secundare.
Pentru unii lideri, grija față de angajat s-a transformat în evitarea oricărei confruntări. A da feedback a devenit un risc. A impune standarde a ajuns un act „traumatizant”. A cere performanță a fost perceput ca „presiune toxică”.
Această schimbare a avut motivații bune. Angajații fragili emoțional, blocați de presiune sau lipsiți de motivație, nu răspund la stiluri dure. Au nevoie de siguranță, încredere, ascultare.
Dar când leadership-ul se reduce doar la grijă, apare o problemă: se menține fragilitatea. Leadership-ul adaptat la fragilitate riscă să creeze medii în care nimeni nu crește. Totul devine negociabil: obiectivele, termenele, implicarea. Feedback-ul se diluează, evaluarea se evită, disconfortul se elimină.
Astfel, liderul nu mai provoacă dezvoltare. Doar menține o zonă de echilibru emoțional. Iar în timp, echipele devin reactive, lente, nesigure. Un lider eficient nu ignoră fragilitatea, dar nici nu o eternizează. O înțelege, o gestionează și o depășește împreună cu echipa.
El spune: „Te susțin, dar te și provoc”. „Îți ofer spațiu, dar și criterii”. „Te ascult, dar și te responsabilizez”. Leadership-ul matur nu evită durerea, ci îi dă sens. Transformă disconfortul în învățare. Schimbă frustrarea în progres.
Adevărata grijă nu înseamnă să protejezi omul de efort. Ci să-l ajuți să-l ducă. Să-l însoțești în parcursul de la fragilitate la autonomie. Fără acest echilibru, organizațiile riscă să devină spații plăcute, dar neproductive. Cu oameni liniștiți, dar fără vlagă.
Tehnologia ca aliat al ușurinței
Astăzi tehnologia promite un lucru simplu: ușurința de utilizare. Vrei să înveți ceva? Ai cursuri scurte, videouri explicative, inteligență artificială care îți rezumă cărți. Vrei să comunici? Scrii un mesaj și îl traduce instant o aplicație.
Vrei să muncești mai eficient? Ai tool-uri care planifică, redactează, calculează și automatizează. În fața acestei avalanșe de soluții rapide, mulți angajați ajung să evite orice complexitate. Dacă ceva e greu, e „inutil”. Dacă cere timp, e „ineficient”. Dacă implică răbdare, e „de modă veche”.
Astfel, tehnologia devine un scut împotriva efortului profund. În loc să susțină învățarea, o înlocuiește. În loc să sprijine gândirea, o preia. În loc să încurajeze asumarea, o ocolesc. Problema nu este tehnologia în sine. Ci felul în care este folosită: ca mecanism de evitare.
În loc să fie o unealtă, devine un substitut. Fără muncă intelectuală, fără efort deliberat, performanța devine o aparență. Oamenii știu să folosească instrumente, dar nu mai știu de ce. Au soluții, dar nu au criterii. Livrabile, dar nu judecată.
Leadership-ul modern are o provocare majoră: să redea valoarea efortului în era tehnologiei. Să arate că instrumentele sunt utile, dar nu suficiente. Să educe pentru discernământ, nu doar pentru viteză. Pentru că atunci când totul e ușor, devine tot mai greu să crești cu adevărat.
Ce mai putem face?
Nu putem da timpul înapoi. Cultura plăcerii, educația fără efort, tehnologia care simplifică tot sunt realități ale prezentului. Dar putem acționa conștient, strategic, cu intenție.
În primul rând, trebuie să reabilităm valoarea efortului. În școală, în familie, în companie. Să spunem clar: învățarea cere muncă. Performanța implică efort. Creșterea profesională nu vine fără disconfort.
Părinții se pot opri să mai spună că efortul „traumatizează”. Să-i învețe pe copii să stea în fața dificultății. Să nu confunde oboseala cu suferința. Să înțeleagă că nu tot ce nu e plăcut e rău. Profesorii pot educa pentru reziliență. Să nu transforme totul în joc. Să explice sensul muncii, al exercițiului, al greșelii. Să educe caracter, nu doar competențe.
Liderii din organizații pot crea o cultură a dezvoltării reale. Una care încurajează învățarea continuă. Care validează efortul, nu doar rezultatele. Care susține angajații, dar și îi responsabilizează. Companiile pot oferi feedback autentic, nu doar recunoaștere superficială. Pot seta așteptări clare. Pot forma oameni care înțeleg că valoarea nu vine din confort, ci din contribuție.
Tehnologia trebuie repoziționată ca aliat, nu ca refugiu. Să susțină gândirea, nu să o înlocuiască. Să extindă capacitățile umane, nu să le anuleze. Avem nevoie de o nouă pedagogie a efortului. O nouă conversație socială. Una care să revalorizeze răbdarea, munca, durerea cu sens. Să spunem din nou: „E greu, dar merită”. Pentru că doar prin asumare apare progresul real. Iar fără el, totul devine superficial, adică rapid, plăcut și lipsit de valoare.
Despre Constantin Magdălina
Constantin Măgdălina are 15 ani de experiență profesională, timp în care a lucrat pentru companii multinaționale, atât în țară, cât și în străinătate. Constantin are un Master în Marketing și Comunicare la Academia de Studii Economice București. Este certificat LeanSix Sigma și ITIL (IT Information Library®), ceea ce facilitează o bună înțelegere a proceselor și transformărilor din cadrul organizațiilor. Certificarea obținută de la Chartered Institute of Marketing îi completează expertiza în afaceri. A inițiat și coordonat studii despre mediul de afaceri din România. El participă la numeroase conferințe de afaceri și scrie pe subiecte legate de inovare, eficientizarea proceselor de afaceri, social media, transformare digitală, tendințe și tehnologii emergente.