Firmele afiliate pot muta profitul dintr-o țară în alta prin mecanisme aparent „tehnice” — consultanță, servicii de management, licențe, redevențe. România pierde bani reali când nu controlează serios aceste fluxuri. Statul trebuie să înțeleagă că banii nu se „evaporă”, ci se scurg disciplinat prin facturi interne.
Subtil, dar nu inocent: cum își ajustează grupurile profitul
În fața consumatorului român vezi magazinul, fabrica, depozitul. Dar în spate, între firmele din același grup, se desfășoară un balet contabil bine sincronizat. Se pasează facturi pentru servicii greu de dovedit, se importă consultanță abstractă, iar plățile pentru „drepturi de utilizare a mărcii” curg lin către paradisuri fiscale.
Aparent, nimeni nu face nimic ilegal. Se invocă „politici interne de grup”, „standarde internaționale”, „aliniere la piață”. Dar realitatea e că piața adevărată nici nu vede aceste tranzacții. Ele sunt strict între „ai noștri” — și sunt folosite uneori ca un mecanism elegant, precis, și foarte eficient de scos profitul din România.
La mijloc rămâne statul, care se trezește cu firme ce rulează sute de milioane, dar declară profit de parcă ar fi colțuri de bloc care vând covrigi.
Unde trebuie să caute statul și de ce
În mod normal, reglementările cer ca orice tranzacție între părți afiliate să fie comparabilă cu tranzacțiile între firme independente. Simplu teoretic, complicat practic.
Aici intervine instrumentul cheie: necesitatea unui dosar de prețuri de transfer. Pe hârtie, acest document ar trebui să explice clar de ce serviciile din grup costă cât costă și de ce fluxurile financiare sunt „de piață”. În practică, însă, unele dosare sunt scrise ca să bifeze cerințe, nu ca să explice realitatea.
De aceea autoritățile fiscale trebuie să se uite la câteva zone sensibile:
- Servicii intragrup greu măsurabile (management, strategie, optimizare de procese).
- Redevențe pentru mărci care în România nu generează valoare reală.
- Împrumuturi interne cu dobânzi „curios de avantajoase”.
- Transferuri de bunuri la prețuri care nu seamănă deloc cu cele din piață.
Fără controale serioase aici, statul rămâne la mâna explicațiilor venite din grupurile multinaționale, care — surpriză — arată mereu bine la prima vedere.
Jocul cu două fețe: România ca piață vs România ca sursă de profit
Adevărul este acesta: România este o piață de consum mare, forță de muncă cu preț încă acceptabil și un punct foarte profitabil pentru multe grupuri.
Dar, în același timp, România devine doar un „punct de execuție”. Adică muncim aici, producem valoare aici, dar profitul e transferat în altă parte.
Iar atunci când statul e slab pe control, devine o invitație deschisă: „Luați cât profit vreți, noi rămânem cu TVA și impozitul pe salarii.”
Numai că bugetele de investiții, sănătate, școli și drumuri nu se finanțează din consultanță fictivă sau din branduri plimbate pe hârtie. Se finanțează din profitul real care ar trebui să rămână aici.
Concluzia
Dacă România vrea să joace în liga țărilor care nu-și lasă resursele să se scurgă printre degete, atunci trebuie să trateze serios tranzacțiile intragrup. Controlul prețurilor, analiza documentației, corectarea abuzurilor — toate sunt vitale.
Nu e vorba de a lovi companiile, ci de a stabili un joc corect. Când munca e aici, și o parte din profit trebuie să rămână aici. Asta e regula simplă, pe care orice stat matur o respectă. Noi doar trebuie să ne decidem dacă vrem sau nu să intrăm în rândul lor.