De câteva zile, se joacă pe scena teatrului absurd dâmboviţean tragi-comedia demiterii unui ministru și a principalei sale colaboratoare, regizată ca într-un banc cu Bulă, din care îmi permit să amintesc doar finalul: mai întâi taie și pe urmă numără.
Așadar, miercuri, premierul a scos iataganul, decapitând pe loc doi înalți demnitari și abia mult după a ieșit cu explicații, ca să afle toată lumea, inclusiv cei implicați, de ce fuseseră ei decapitați.
Pe drept cuvânt, fostul ministru Vlad Voiculescu și-a amintit de stilul ignobil al fostului ministru Tudorel Toader, care propunea (și obținea!) revocarea unui demnitar din justiție, fără s-o fi ascultat pe cea incriminată și să-i fi acordat dreptul la apărare.
Autoritățile europene au sancționat sever România pentru modul cum a tolerat asemenea abuz în trecut și era de așteptat să nu se mai repete. Dar iată că se repetă, chiar în ograda peneliștilor, cei care altădată îi puneau la zid pe pesediști, cu practicile lor.
Așadar, atât ministrul Vlad Voiculescu, cât și secretarul de stat Andreea Moldovan au fost revocați intempestiv și făcă avertizare, după ce semnaseră și publicaseră în Monitorul Oficial o hotărâre de importanță majoră pentru țară, fără știrea premierului.
Înțeleg din replica doamnei doctor Andreea Moldovan că hotărârea avea conotații strict tehnice, din zona medicală, la care premierul nu avea cum să se opună, nefiind de specialitate. Chiar dacă doamna Moldovan are dreptate, premierul tot nu poate fi tratat de către subordonații săi ca un fel de a cincea roată la o căruță cu roți tehnice.
Scria foarte corect joi dimineață o apreciată jurnalistă că „În nicio țară civilizată premierul nu află de la TV sau din Monitorul Oficial despre un ordin al unui ministru cu impact major pentru chestiunea esențială a momentului”.
Corect, dar nu perfect. Există precedente mai grave, unul din ele petrecut chiar în România: în iunie 1941, regele Mihai I afla de la radio că țara sa a intrat în război, prin ordinul dat de prim-ministrul Ion Antonescu direct armatei și fără a-l consulta pe monarh.
Păstrând proporțiile, reacția regelui a fost una de la care domnul Cîțu ar avea de învățat: la cei numai 20 de ani ai săi, tânărul monarh și-a înfrânat orgoliul. Avea prerogative să-l demită pe premier, să numească un nou guvern, să facă uz de autoritate. Dar nu acesta era cel mai înțelept lucru în acel moment.
L-a sunat pe ministrul de Externe, care la acea oră asigura interimatul premierului, Ion Antonescu fiind deja plecat pe front. Întrebat de rege de ce n-a fost informat, ministrul a răspuns impertinent: „Ca să n-o trezim pe Majestatea Voastră. Știam că veți afla știrea de la radio”. În interviul dat scriitorului Mircea Ciobanu, regele își amintea cu umor despre acest episod.
Firește, avea dreptul să-i dea o lecție severă interimarului, dar ar fi fost dezastruoase efectele unui scandal la palat, iscat chiar în prima zi de război. Regele Mihai a închis telefonul.
Oricum, războiul era declanșat, nu putea fi oprit, iar o defecțiune la Guvern ar fi dat motive Germaniei de atunci să ocupe numaidecât România, așa cum a ocupat Austria sau Cehoslovacia. Hitler și-ar fi oferit cu siguranță o mare satisfacție în a le ține românilor un discurs patriotard în Piața Aviatorilor, chiar a doua zi.
Regele n-a stat pe gânduri și a călcat peste orice orgoliu. Domnul Cîțu și-a ieșit din pepeni numaidecât.
Chiar dacă avea tot dreptul să se debaraseze de un ministru incomod, nu-i este permis unui înalt demnitar de asemenea rang să ia o măsură radicală, fără să fie pregătit cu privire la consecințele ei.
Iar consecințele nu sunt negijabile: cel mai solicitat minister al țării stă de câteva zile decapitat, oficiali din USR amenință să lase Guvernul fără ministru atâta timp cât Cîțu mai este premier, voci din eșalonul doi al USR presează pe ieșirea de la guvernare, coaliția riscă să se destrame, toate acestea, numai penru că și-a ieșit din pepeni domnul Cîțu.
Rămâi perplex, aflând cu ce viteză s-a repezit premierul să demită un ministru și cum nu s-a pregătit deloc să-i caute un înlocuitor. În loc de așa ceva, a pregătit artileria grea, amenințând adversarii politici cu arme neconvenționale: „Discut foarte des cu Klaus Iohannis. Discuțiile sunt discuțiile noastre”.
Nu trebuie să fii cititor printre rânduri ca să observi că premierul discută cu președintele nu „des”, ci „foarte des”. Adică, vezi, Doamne, orice pas al lui Cîțu are binecuvântarea președintelui Iohannis, fără alte explicații întrucât „discuțiile sunt ale noastre”, adică nimeni altul nu se poate băga în ele. Firește, nici USR.
Conflictul ia proporții. Opoziția pesedistă jubilează pe față, opoziția auristă trepidează de după colț, iar opoziția șoșocistă își asumă ca pe o victorie proprie știrea că o cam doare burta pe capra vecinului.
În această situație tensionată, Dan Barna se face luntre-punte să ajungă și el la președinte, aleagând tocmai la Sibiu ca să-l găsească. Domnul Barna n-a spus o vorbă despre rezultatul discuțiilor, dar s-a exprimat emisarul său, domnul Dragoș Tudorache, din spusele căruia citez:
„Dan Barna a discutat ieri cu Klaus Iohannis după ședința de guvern. Singurul motiv pentru care Dan Barna a fost doar el la Klaus Iohannis este pentru că eu nu sunt încă în București, iar domnul Cioloș e în recuperare după Covid”.
Hai, că-i nostim! Pentru că domnul Tudorche nu este în București, n-a putut merge la Sibiu și s-a dus Barna singur. Iar cel care n-a fost la Sibiu știe să relateze presei ce s-a discutat, acolo unde n-a fost. Barna, care a fost, nu scoate însă niciun cuvânt – cel puțin până în momentul când scriu cele de față. Bâjbâială 100%.
Precizând că „am vorbit cu Barna și înainte și după întâlnire”, domnul Tudorache ne prezintă rezutatul: „ Concluzia a fost ca începând de luni, în cadrul coaliției, să mergem să căutăm soluții”.
Concluzia asta se putea trage de miercuri, domnule userist, fără întânire la Sibiu, fără deranjarea președintelui. Credeți că găsiți luni soluția pe care n-ați căutat-o nici miercuri, nici joi, nici vineri, nici în weekend?
N-am înțeles din spusele domnului Tudorache ce fel de soluții caută. Se exprimase anterior în sensul că pretinde schimbarea domnului Cîțu din funcția sa și că, abia după ce se va stabili cine va fi noul premier, se va pune problema unei nominalizări la conducerea Ministerului Sănătății. Soluția asta este ho-ho-hooo!
Sedința de luni a coaliției se anunță cu scântei. Căci Dan Barna, deși ascuns în weekend nu se știe unde, e pregătit să vină cu pretenții, de vreme ce „a vorbit” cu președintele Ioannis, între patru ochi, la Sibiu.
De pe fotoliul său, de președinte al PNL, Ludovic Orban pune umărul în susținerea lui Cîțu: „Foarte multe lucruri la Ministerul Sănătății așteaptă să se termine acest exercițiu de supărare și să se pună un nou ministru”.
Observați: „exercițiu de supărare”. Simt în aceste cuvinte o notă de dispreț, aruncată pe obrazul USR, ca un fel de eșarfă roșie cu care toreadorul întărâtă taurul.
Nici vorbă de „să mergem să căutăm soluții”. Soluția este să termine USR exercițiul de supărare și să propună ministrul agreat. Aici, Orban are dreptate, le dă peste nas useriștilor reamintind că doar toanele lor fac ca un foarte important minister al momentului să nu aibă titular. Bingo!
Simțindu-se pe cai mari, domnul Orban mai toarnă și gaz peste foc: „Orice ministru trebuie să știe că înainte de a ataca premierul trebuie să își scrie demisia. Dacă nu își scrie demisia, atunci să știe că va pleca”.
Formal, domnul Orban are dreptate. Premierul a procedat constituțional. Dar, revenind la cele spuse mai devreme, mă întreb, a procedat și înțelept? Căci domnul Orban vorbește de constituționalitate, dar nu rezultă din cele spuse că-l preocupă și înțelepciunea.
Imprudent, premierul i-a dat apă la moară Opoziției, coaliția riscă să se destrame (risc minim, ce e drept), Ciolacu amenință cu alegeri anticipate, AUR așteaptă să iasă în câștig atunci când doi se ceartă, pandemia face zilnic sute de morți, toate acestea cu respectarea legalității, dar nu și a gândirii înțelepte.
Sau poate domnul Cîțu nu pune preț pe înțelepciune, ci numai pe orgoliu, pe țâfnă, pe micile interese personale sau de partid și pe ce discută fără transparență cu președinele Iohannis, contând că „Discuțiile sunt discuțiile noastre”?
Vom vedea la negocierile de luni pe ce a pus preț. Adică ori va ceda PNL, ori va ceda USR-PLUS, ori nu va ceda nimeni și se va concluziona că dezbaterile au fost fructuoase, stabilindu-se în unanimitate că se va hotărî totul în ședința viitoare când se va decide ce a rămas de hotărât.
Iar unanimitatea dovedește despre coaliție că este funcțională, stabilă, solidă și n-a rămas decât să găsim soluțiile pe care nu le-am căutat până acuma.
Citeşte şi alte opinii pe tema scandalului din coaliţie:
