Plătim nota de plată pentru iarna/vara vrajbei noastre. Momentul în care s-a prăbușit vaccinarea Interviu

Plătim nota de plată pentru iarna/vara vrajbei noastre. Momentul în care s-a prăbușit vaccinarea <span style="color:#ff0000;font-size:100%;">Interviu</span>
  • Redeschiderea din luna mai 2021 a economiei – fără nicio condiționare – și ridicarea restricțiilor (încadrată, eronat, cu termenul de “relaxare”) au fost percepute drept un indiciu că pericolul a trecut și că vaccinarea nu ar mai fi necesară.
  • Neîncrederea în vaccinare sau ezitarea în fața vaccinării nu se corelează prioritar cu nivelul de educație, ci, mai degrabă, cu nivelul de încredere în autorități/sursele de autoritate (inclusiv autoritate medicală) și cu timpul petrecut pe rețelele sociale.
  • Acum plătim nota de plată a ceea ce am numit „dictatura emoțiilor”, „iarna, vara, anotimpurile vrajbei noastre”.
  • Am intrat în ceea ce literatura de specialitate numește spirala tăcerii, când o minoritate (cea ferm antivaccinare) este mult mai vocală, a preluat frâiele simbolice ale comunicării și exercită o presiune disproporționată asupra unei majorități tăcute.

Imediat după anunțul privind „relaxarea” măsurilor și redeschiderea economiei – fără nicio condiționare – numărul persoanelor nou vaccinate s-a prăbușit. Mai mult, cei mai reticenți și expuși narațiunilor false au fost tocmai tinerii.

Am vorbit cu Alina Bârgăoanu, decan al Facultății de Comunicare și Relații Publice din cadrul SNSPA și expert în analiza și combaterea dezinformării, despre erorile din campania de vaccinare și metodele de a o relegitima.

Alina Bârgăoanu
Foto: Facebook/Alina Bârgăoanu
De ce nu se vaccinează tinerii?

În primul rând, datele. Potrivit European Centre for Disease Prevention and Control,  COVID-19 Vaccine Tracker, în România, rata de acoperire vaccinală este de 27,8% pentru grupa de vârstă 18 – 24 de ani și sub 2,5% la cei sub 18 ani. Așa încât da, se poate spune că deocamdată tinerii nu se vaccinează, înregistrându-se, la aceste categorii de vârstă, valori sub cele înregistrate în rândurile altor categorii.

Un motiv comun al reticenței la vaccinare sau chiar al rezistenței în fața vaccinării este ideea care s-a instalat din prima parte a pandemiei, potrivit căreia tinerii/ copiii sunt invincibili în fața înfecției cu SARS-CoV-2. Faptul că infecția cu SARS-CoV-2 producea forme severe și decese cu precădere în rândurile persoanelor mai în vârstă a reprezentat o realitate a primelor valuri ale pandemiei.

În România, această realitate a suferit o amplificare, chiar o distorsionare într-un spațiu public polarizat inclusiv pe criterii generaționale, un spațiu public în căutare de „vinovați” („pensionarii care țin țara pe loc pentru că nu știu cum să voteze”, „pensionarii care sunt o povară” etc).

În plus, redeschiderea din luna mai 2021 a economiei – fără nicio condiționare – și ridicarea restricțiilor (încadrată, eronat, cu termenul de “relaxare”) au fost percepute drept un indiciu că pericolul a trecut și că vaccinarea nu ar mai fi necesară.

Un alt motiv comun al reticenței/rezistenței este timpul petrecut pe rețelele sociale.

Potrivit cercetărilor privind consumul media, permeabilitatea la dezinformare și narațiuni conspiraționiste se corelează cu timpul petrecut pe rețelele sociale. Bombardamentul pseudo-informațional la care sunt supuși utilizatorii pe rețelele sociale (TikTok și Instagram, în cazul grupelor de vârstă analizate) este larg documentat în cercetările de profil, inclusiv cele realizate pe spațiul public românesc.

Narațiunile conspiraționiste împotriva vaccinării au fost relativ constante pe toată durata pandemiei și au cunoscut o amplificare în contextul declansării campaniei de vaccinare la nivel european/global: „implantarea de cip-uri/ a tehnologiei 5G”, „vacccinuri experimentale/genocid asupra populației”, „efecte adverse grave” (în special avorturi, sterilitate, leucemie, cancer), „decese ascunse de autorități”, „vaccinurile nu sunt eficiente”, „imunizarea naturală este superioară celei obținute prin vaccinare”, „persoanele vaccinate le infectează pe cele nevaccinate”.

Nu aș spune că au existat teme specifice destinate tinerilor/copiilor, ci doar împachetarea acestor teme relativ constante în foarte mult conținut vizual și auditiv (pentru a se potrivi platformelor preferate de tineri), accentuarea retoricii anti-sistem/anti-autoritate, încurajarea revoltei, a bășcăliei generalizate și a unui tip de radicalizare.

Îmi pare rău să o spun, dar, dincolo de temele specifice pandemiei, este vorba despre trăsături și manifestări specifice rețelelor sociale pe care le-am aplaudat frenetic, fără prea multă luciditate, în momente de cumpănă cu care societatea românească s-a confruntat relativ recent.

Acestea ar fi elementele comune. 

Aș puncta cel puțin două elemente de diferențiere între grupa de vârstă 18 – 24, respectiv tineri și copii sub 18 ani. Cred că în cazul celei de-a doua categorii, reticența, chiar rezistența la vaccinare reflectă foarte mult discuțiile din casă, din interiorul familiei, ceea ce arată că este posibil să avem de-a face cu o dublă rezistență și că eforturile de persuasiune ar trebui să vizeze nu copiii (cum am văzut că se întâmplă în cazul unor producții TV), cât părinții; mai precis, eforturile de persuasiune ar trebui să încurajeze părinții să vorbească despre vacccinarea copiilor preponderent cu medicii de familie, ceea ce înseamnă că, în cele din urmă, cei care ar trebui/ar fi trebuit să fie deja convinși sunt medicii de familie.

În plus, în ceea ce privește vaccinarea copiilor, cred că a existat o eroare de strategie, în sensul că această temă a fost introdusă prea devreme în conversația publică, fără ca numărul persoanelor adulte vaccinate să depășească un prag simbolic, să creeze impresia de majoritate.

Introducerea acestei teme înainte ca populația adultă ezitantă să fie în mod ferm câștigată de partea vaccinării a oferit o nesperată gură de oxigen vocilor anti-vacciniste, a căror retorică („vaccinarea criminală a copiilor noștri”, „jos labele de pe copiii noștri”) a fost, într-un fel, validată/răzbunată („v-am spus de la început că asta se dorește, vaccinarea obligatorie a copiilor”).

E justificată pretenția ca tocmai cei cu acces la educație să aleagă pe baza unor criterii științifice și să se vaccineze sau aderența/non-aderența la criteriile emoționale nu depind de nivelul de educație?

Neîncrederea în vaccinare sau ezitarea în fața vaccinării nu se corelează prioritar cu nivelul de educație, ci, mai degrabă, cu nivelul de încredere în autorități/sursele de autoritate (inclusiv autoritate medicală) și cu timpul petrecut pe rețelele sociale.

Motivele neîncrederii sunt variate: neîncredere în procesul și perioada scurtă de dezvoltare a vaccinurilor, necunoașterea efectelor pe termen lung, frica de efectele despre care s-a afirmat că ar apărea pe termen lung (afecțiuni neurologice, infertilitate, cancer, leucemie). Se observă că cel mai puternic sentiment care îi determină pe anumiți oameni să nu se vaccineze este frica.

Temele conspiraționiste, informațiile distorsionate, scoase din context, retorica generalizată anti-sistem, anti-autoritate au amplificat starea de teamă, de îndoială, emoții care au drept rezultat amânarea, pentru o perioadă nedefinită, a deciziei de vaccinare.

Astfel, frica de reacții adverse și lipsa de încredere în vaccinurile împotriva COVID-19/ în vaccinuri și în vaccinare în general au contribuit la rata scăzută de vaccinare.

Revin la ideea poate nu tocmai comodă potrivit căreia acum plătim nota de plată a ceea ce am numit „dictatura emoțiilor”, „iarna, vara, anotimpurile vrajbei noastre”: faptul că, de ceva vreme (însemnând deja ani buni), spațiul public românesc se află sub imperiul emoțiilor negative (furie, dezgust, indignare), emoții care au fost instrumentalizate în lupta politică și lupta pentru supremație simbolică în spațiul public.

E posibil ca această dominantă să fi fost utilă, mai ales pentru cei în beneficiul cărora a lucrat, dar această permanentă stare de excitabilitate a spațiului public, de încrâncenare, de confruntare între „forțele binelui„ și „forțele răului„, între „noi și ei” s-a dovedit a fi incompatibilă cu o situație de criză sanitară și socială majoră, când este nevoie de construcție, de solidaritate, de incluziune și de empatie.   

Circulă foarte multe fake news-uri sau pseudo-informații pe platformele sociale unde sunt tinerii prezenți.  Cum apar acestea și când încep ele să aibă impact?

Așa cum am spus, peste tot în lume, pandemia a venit „însoțită” de o avalanșă de pseudo-informații, informații false, înșelătoare, trunchiate, scoase din context, răstălmăcite. Acestea au circulat cu mult timp înainte ca vaccinurile împotriva COVID-19 să ajungă în etapa de testare, autorizare sau administrare.

Am putut observa cât de conectat este spațiul online românesc la cel global și ușurința cu care anumite informații preluate de pe unele site-uri îndoielnice de limbă engleză circulă cu eticheta „informații de încredere”.

Chiar am reținut dintr-un articol recent următoarea exprimare referitoare la ce se înseamnă dezinformarea: „translating random garbage from the Internet”. De multe ori, conținurile pseudo-informaționale, distorsionate, eronate pornesc de pe site-uri obscure, marginale („fringe sites”), dar sunt amplificate prin sistemele de algoritmi care privilegiază conținutul senzațional sau conținutul video, conținutul susceptibil de a genera engagement, de a genera reacția și apoi reacția la reacție.

Încet-încet, beneficiind și de starea de spirit (neîncredere, suspiciune, teamă), și de golurile de informare lăsate de autorități, și de ajutorul dat de mijloacele artificiale de amplificare a engagement-ului (troli, conturi false, fabrici de like-uri și de clickbait), aceste conținuturi încep să aibă o creștere organică, să fie răspândite de oameni cât se poate de reali, să penetreze două teritorii care, odată ocupate, sunt foarte greu de recuperat: mass media mainstream și conversațiile interpersonale față-în-față (între persoane reale).

Cine e responsabil, în termeni generali, de faptul că vaccinarea a eșuat? România ocupă penultimul loc din UE. Întrebarea vizează și predilecția de a accepta mai degrabă o pseudo-informație oficială decât una oficială.

M-aș feri, cu sinceritatate, de termenul „eșuat”; suntem, în continuare, în mijlocul unei imense crize în primul rând de natură medicală și cred că este rolul persoanelor lucide, atâtea câte mai sunt, să critice, chiar sever, ceea ce se întâmplă, deciziile care se iau, dar fără a amplifica, pe cât posibil, „zgomotul și furia” din societate.

Cred, cu aceeași sinceritate, că orice persoană vaccinată reprezintă un punct câștigat, un lucru de valoare în raport cu propria sănătate, cu sănătatea celor din jur, în raport cu efortul de a menține școlile deschise (obiectiv care, și anul trecut, și anul acesta, ar fi trebuit pus pe un piedestal, iar orice alte considerente ar fi trebuit să decurgă din acest unic obiectiv).

Potrivit opiniei mele fără îndoială subiective, campania de vaccinare a beneficiat de un început bun sau oricum promițător.

Am fost martora directă a pregătirii logistice și din punct de vedere informațional din luna noiembrie; apoi campania de vaccinare a demarat la sfârșitul lunii decembrie, în perfectă concordanță cu demersurile de pe plan european; au urmat două luni tumultuoase (ianuarie și februarie), în care dorința de vaccinare părea că nu este pe măsura disponibilității vaccinului.

Cred că acesta a fost momentul în care s-a „mirosit”, după părerea mea, „succesul” și știți că am mai abordat împreună cu foarte multă nuanță acest subiect: au apărut contradicții majore la nivelul comunicării guvernamentale (mesaje contradictorii în interiorul echipei guvernamentale); au existat declarații fie „triumfaliste” („România nu are o problemă cu dezinformarea, ci cu asigurarea accesului la vaccin”, în condițiile în care o analiză simplă ar fi arătat că cele două fenomene nu se exclud), fie iritante, care au ostilizat, în mod ne-necesar, publicurile ezitante, prin încadrarea lor la categoria „publicuri care se opun vaccinării, care sunt împotriva vaccinării”).

Adăugăm faptul că, lăsate de capul lor, rețelele sociale au funcționat așa cum au știut ele mai bine; de exemplu, au pus pe același plan postările oficiale despre vaccinare cu cele ale vocilor virulent antivaccinare, etichetându-le cu același disclaimer „această postare conține informații despre vaccinuri”; sau, după ce urmăreai un videoclip care își propunea să clarifice cum de a fost posibilă apariția, într-un timp atât de scurt, a unui vaccin, algoritmul de recomandare automată îți plasa înregistrarea altui videoclip care propaga ideea „vaccinul cauzează leucemie”.

Ar fi multe de spus, despre ethos-ul anti-știință, anti-tehnologie, cu atât mai alarmant cu cât acesta s-a dovedit a fi prezent la nivelul unor categorii sociale esențiale – profesorii și medicii.

Sau despre raportarea noastră la autoritate, la sursa de autoritate (vă amintiți ideea propagată de la cel mai înalt nivel că „statul este un prost administrator”?). 

Sau depre confuzia dintre comunicarea guvernmantală și comunicarea științei, pe de o parte, și comunicarea de marketing, publicitară sau comunicarea electorală, de tip luptă de gherilă în mediul online, pe de alta; sau despre faptul că, din motive care încă îmi scapă, toată lumea are senzația că se pricepe la comunicare strategică și la combaterea dezinformării.

Chiar recent auzeam în spațiul public ideea că cei care s-au ocupat de comunicarea pe tema vaccinării ar fi trebuit să învețe de la cei care vindeau aspiratoare acum câteva zeci de ani (!). Una este să reții din direct marketing ideea contactului nemijlocit cu oamenii, a comunicării din ușă-în-ușă, și alta este să crezi că atenuarea reticenței la vaccinare, în condiții de politizare, polarizare și de bombardament pseudo-informațional maxime poate fi asemănată cu vânzarea unui aspirator. 

Cert este că, din mai, imediat după anunțul privind „relaxarea” măsurilor și redeschiderea economiei – fără nicio condiționare – numărul persoanelor vaccinate s-a prăbușit, de la aproximativ 110.000 de persoane pe zi (ceea ce acum pare astronomic) la ritmul pe care îl cunoașteți, care fluctuează între 10.000 și 20.000 de persoane.

Iar ceea ce mi se pare cel mai îngrijorător în acest moment, din punctul de vedere al unei eventuale relansări a comunicării, este faptul că, așa cum m-am exprimat deja cu altă ocazie, pare că raporturile simbolice din spațiul public s-au inversat: vocile de tipul „și eu m-am vacccinat” par mult mai puține, mai puțin articulate decât cele de tipul „nici eu nu m-am vaccinat”.

Adică am intrat în ceea ce literatura de specialitate numește spirala tăcerii, când o minoritate (cea ferm antivaccinare) este mult mai vocală, a preluat frâiele simbolice ale comunicării și exercită o presiune disproporționată asupra unei majorități tăcute, care nu mai are disponibilitatea de a se exprima.

O istorioară personală: fiica mea, care are 16 ani, s-a vaccinat imediat ce a împlinit vârsta (în acel moment, vârsta minimă era de 16 ani); recent, s-a întors de la liceu timorată, pe motiv că „s-a săturat să fie luată la mișto de către colegii care nu s-au vaccinat”; mai mult, motivul invocat de colegii nevaccinați este că, în definitiv, „tot voi, ăștia vaccinații, vă îmbolnăviți și ne îmbolnăviți și pe noi” (o narațiune distorsionată, bazată pe date statistice distorsionate, referitoare la un fenomen de altfel real și îngrijorător, „breakthrough infections”).    

Cum poate fi remediată situația în acest caz? Cum combați eficient fake news-urile legate de vaccinare? De ce e nevoie?

Cred că unele soluții pot fi prefigurate din cele expuse mai sus, aspecte care ar trebui aprofundate, coroborate cu ce gândesc alți experți în domeniul comunicării, al psihologiei sociale, al combaterii dezinformării și al activităților chiar de tip hibrid.

O eventuală relansare a comunicării publice pe acest subiect ar trebui precedată de aceste analize aprofundate, precum și de o eventuală recunoaștere – sinceră – a ceea ce s-a realizat la un nivel sub-optim.

Fără demonizări, fără acuze, fără exuberanțe când numărul persoanelor vaccinate ar începe să crească și fără vânătoare de capete când acesta ar începe să scadă.

Cred că restabilirea raporturilor simbolice între persoanele vaccinate și cele nevaccinate ar putea constitui o prioritate.

La fel cum exploatarea încrederii în Uniunea Europeană, în „Occident” – cu care ne tot lăudăm, uneori, autosuficient – ar putea constitui o altă linie retorică, insuficient exploatată. Adică narațiunile toxice referitoare la „efectele adverse grave sau decesele ascunse de autorități” și nedumeririle pe care le alimentează ar putea fi combătute cu datele din celelalte țări europene, care au ajuns la acoperiri vaccinale de 80, 85% („adică la ei vaccinul nu omoară și omoară numai la noi?”).

S-ar putea renunța la mesajele care ostilizează, îndepărtează, irită, iau în bășcălie publicurile ezitante, insistându-se pe ideea dreptului legitim al cetățeanului de a întreba, de a se întreba, de a cere lămuriri, de a-și exprima anxietățile și preocupările, oricât de exotice ar părea acestea. Cu precizarea că are controlul final asupra deciziei. 

În sfârșit, în condițiile în care conținutul robust de natură științifică/medicală a fost destul de străveziu, nu sunt sigură că apelul la emoții („vaccinul conține ...”) a funcționat.

Prin urmare, cred că încă este nevoie de mult mult conținut în limba română de popularizare a științei și a informațiilor de natură medicală. Nu cu ideea că oamenii obișnuiți l-ar citi neapărat, deși dorința de informare a oamenilor nu trebuie subestimată, o astfel de părere îi ostilizează, că tot am vorbit despre ostilizarea publicurilor ezitante.

Conținutul științific robust ar fi muniția cu care ar trebui echipați medicii, astfel încât să poată rezista asaltului firesc din partea oamenilor obișnuiți, care nu sunt de specialitate; în plus, acest conținut – declinat apoi în câte forme și canale de comunicare ne-am dori noi – ar conferi o notă de seriozitate, de sobrietate întregului demers.

Citește și:


În fiecare zi scriem pentru tine. Dacă te simți informat corect și ești mulțumit, dă-ne un like. 👇