Acest text, pe care mă pregătesc să-l scriu de aproape doua săptămâni, trebuia să fie unul optimist: să mă alătur, prin el, numeroșilor furnizori către ecosistemul de companii a uneia din cele mai prețioase materii prime care ține lucrurile în mișcare în orice economie: melanjul de încredere și optimism, bine argumentat cu cifre și predicții legitime.
Dar mai amân ceva vreme o astfel de abordare, pentru că ultimele două săptămâni ne-au livrat un alt fel de cifre – o prea lungă listă de condiții care să susțină o abordare total optimistă.
În urmă cu 2 ani, Banca Națională a produs o listă pentru guvernul de atunci (funesta, de rău augur, inconștienta și de tristă amintire complicitate electorală Ciolacu-Ciucă), cu 167 de companii mari/foarte mari cu capital autohton, pe care statul român ar trebui să le privească drept ”nucleu dur” al economiei naționale, capabile să-și ia zborul și să accelereze internaționalizarea în economiile din jurul României, asigurând astfel tracțiune economiei românești.
Gestul și momentul erau rarisime pentru un BNR sobru, setat pe formulări tehnice și pe eufemisme (nu va zice niciodată ”economia se prăbușește”, ci ”avem o creștere negativă sensibilă” – de exemplu), cu un limbaj laconic și evaziv când e vorba de dat nume (de aia ne-a şi luat câteva săptămâni să găsim pitită în documentele publice ale Băncii centrale acea listă cu numele companiilor, după ce n-o găsisem la Ministerul de Finanțe, în cadrul Comitetului Național pentru Supravegherea Macroprudențială, unde fusese trimisă).
Dacă BNR se uită în ecosistemul de business cu atâta simț al detaliului (și calculează inclusiv potențialul de creștere a unor companii private) înseamnă că acolo e o problemă la care statul poate avea un cuvânt de spus – sau, dimpotrivă: statul să lase aceste companii în pace și să nu aibă nimic în plus de spus.
Dar uite că statul a spus: ieșind din logica economiei liberale de piață, statul s-a întors la ”zeciuiala” din antichitate și Evul Mediu, taxând nu profitul, ci cifra de afaceri – prin impozitul minim pe cifra de afaceri, celebrul IMCA, urmat de o riguroasă campanie pregătită de ANAF tot asupra acestor companii care lucrează la vedere, căci ele nu au unde să se ascundă, mari fiind, de acest IMCA.
Cele 160 de companii sunt în articolul de AICI – dar părerea noastră e că ele sunt mai multe, poate undeva spre 3-400. Majoritatea au cifre de afaceri de peste 50 de milioane de euro, sunt, deci, supuse IMCA.
Rezultatul s-a văzut rapid, la raportările pe care companiile listate la BVB le-au făcut săptămâna trecută: la companiile care funcționează cu marje mici, impozitul urcă şi la 70-80% din profit.
Patru sunt efectele care torpilează economia reală – cea pe care-și face calcule statul pentru 2026:
1. Decizia de-a investi în România a marilor companii străine, într-un moment în care noua politică economică europeană favorizează cooperarea între națiuni: dacă până și o companie cu capital românesc, internaţionalizată, plătește în Ungaria 9% din profit, în R. Moldova 12%, iar în România depășește 50% – e simplu să ne închipuim cum privește lucrurile o companie străină.
2. Blocarea planurilor de dezvoltare, tehnologizare și creștere a competitivității companiilor cu capital autohton.
Toate marile companii românești sunt setate pe dezvoltare – nu cunosc niciuna care să nu aibă planuri clare de extindere și capitalizare – iar acest lucru nu se face decât din profit. Iar acest lucru e valabil nu numai pentru companiile din economia privată – Romgaz-ului, de exemplu, i se ia și impozitul pe profit, și dividendele, într-un moment crucial pentru investițiile la Marea Neagră, iar compania e trimisă să se împrumute de pe piețe.
3. Ca și cum nu ar fi de ajuns, ANAF anunță cu surle și trâmbițe că se îndreaptă în săptămânile următoare spre primele 500 de companii – adică tot cele care plătesc IMCA, care acționează la vedere și care își plătesc taxele la timp. Adică tot la boul care trage, tot la vaca de lapte mulsă în anii buni și de două ori mulsă în anii răi.
Controalele sunt bune, dacă nu ar fi mai degrabă un exercițiu de imagine: acea evaziune fiscală vine din firmele fantomă care fură TVA-ul – periind execuțiile bugetare, nu se vede niciun semn că GAP-ul la TVA ar fi scăzut până acum, în ciuda instrumentelor și digitalizării – câtă s-a făcut – a ANAF.
Mă tem că nici nu se va rezolva prea curând – digitalizarea Finanțelor ”bate” numai în interiorul României, nu și peste companiile de peste graniță de care are nevoie să funcționeze frauda carusel, companii înființate, unele dintre ele, de ”străini” cu cetățenie română…
Citeşte integral analiza lui Cristian Grosu - Vaca de la care doar iei laptele nu-ți va da la infinit pe Curs de Guvernare