Șocanta întâmplare de la Colegiul Național Ion Creangă din Bucureşti nu este numai despre școală, parenting sau adolescenți. Este despre societate în general și despre un eșec generalizat.
În toată povestea aș zice că există două victime. Pe de-o parte (nu știu dacă în primul rând), profesoara vătămată, a cărei rană la gât se va vindeca. Dar și elevul de 16 ani care a ajuns să comită o tentativă de omor premeditată, a cărui viață este distrusă înainte de a începe.
Putea fi oprit dacă cineva ar fi observat ceva, măcar unul dintre cei care ar fi putut și trebuit să observe. Pentru că niciodată asemenea lucruri nu se întâmplă deodată, niciodată semnele nu lipsesc. Și acest băiat chiar a dat destule.
Adolescenții de azi cresc, în majoritate, sub o multiplă presiune, efect, în cea mai mare măsură, al progresului tehnologic fără precedent.
Telefoane, internet, rețele de socializare, canale de streaming, youtube, gaming au multiple efecte. Și copiii, și părinții lor sunt prinși într-un vârtej care alienează, superficializează gândire și relații, creează false modele, ridică toxice provocări.
Paralelismul continuu între real și virtual, satisfacția facilă și bogată senzorial pe care toate aceste tentații le oferă sunt toxice și derutante, mai ales la vârste mici.
Pandemia a avut efecte dramatice, mai ales asupra copiilor care intrau în adolescență, cum este și băiatul în cauză.
Pe de-o parte, alienare socială extremă. Și așa contactul uman direct fusese diminuat de taste și ecrane, că pandemia a luat și ce mai rămăsese. Rupți de anturajul lor obișnuit, în primul rând la școală, copiii au devenit prizonierii computerului.
Și copiii pe care părinții reușiseră să îi țină cât de cât departe de el au fost împinși, obligați la această dependență.
Cei mai mulți au fost închiși în apartamente de bloc, fără a avea măcar posibilitatea să iasă pe stradă, adesea prinși în tensiunile și chiar agresivitățile casnice exacerbate de claustrare, de panică, de nesiguranță, de pierderile financiare, de frustrare, și obligați chiar de școală să stea cu orele în fața ecranului.
Ce puteau face? S-au refugiat total în virtual, de unde peste creierele lor vulnerabile s-au năpustit toate relele. Mulți au intrat în depresii nediagnosticate, duse în tăcere și singurătate până la explozie.
Am fost printre cei care s-au opus vehement închiderii școlilor. Da, se justifica în vârful valurilor pandemice, nimeni nu contestă asta. Dar, la noi, copiii au fost închiși în casă când în România aveam câteva cazuri Covid, în cele mai multe localități niciunul.
ASTĂZI PE SPOT:
Cine a observat efectele? Părinții erau adesea prea ocupați să-și conserve carierele în noile condiții și cele postpandemice, de criză, apoi de război, la rândul lor, sub imensa presiune a cotidianului.
Profesorii, la fel. În plus, câți sunt în această profesie din reală vocație, deci au și disponibilitate și aptitudini pentru a observa evoluția unui copil dincolo de cunoștințele acumulate?
Școala românească, despre a cărei reformă vorbim infinit și degeaba, privește copilul ca pe o sumă de acumulări cognitive pe care le valorizează strict pe principiul recompensă/pedeapsă. Este, dacă vreți, principala cauză care ține școala încă în secolul trecut.
Băiatul de la "Creangă" era performant cognitiv, ajunsese cu nota mare la un colegiu bun, cele dintre care probabil vor organiza examen de admitere. Ce spune asta despre viciul de fond al sistemului școlar?
Adăugați la asta traficul de stupefiante care au început să colcăie în jurul școlilor.
Iar dacă un părinte, un profesor sau chiar elevul însuși simte că nu e în regulă ceva, ce posibilități are?
Ședințele private la psiholog nu sunt ieftine, iar rețeaua psihologilor școlari este vai de capul ei – unul la peste o mie de elevi. Și asta în medie, ceea ce inseamnă că există zone care stau chiar mai prost.
Pentru a nu fi puși în situații fără ieșire sau pentru că nu pot admite că nu au copii perfecți (de multe ori și aici e o sursă imensă de presiune), de multe ori părinții ignoră semnele, semnalele.
O soluție ar putea veni din partea Bisericii, însă reacția purtătorului de cuvânt BOR, absolut halucinantă și, în opinia mea, de-a dreptul ticăloasă, arată exact de ce clerul își pierde rolul pe care ar trebui și putea să îl aibă în societate.
„Progresismul care mângâie pe creștet lenea, prostia, incultura, agresivitatea, depravarea precoce, permisivitatea totală și care promovează intens dizolvarea autorității de orice tip, progresism atât de larg și adânc prizat de (i)responsabilii din fruntea `Învățământului` recent, poate conduce inclusiv la crimă. Nu și la pedeapsă.
Ulterior crima va fi totdeauna scuzată de nuanțele nesfârșite ale unui context mereu favorabil agresorului”, a comentat dl Bănescu.
Deci, cum spuneam, în mod ticălos, vocea BOR instrumentalizează tragedia profesoarei, a copilului, a familiei acestuia, în bătălia propriilor interese în raport cu legea educației.
Ironia e că dl Bănescu face prin această postare fix ceea ce condamnă la legea educației – ideologizează. BOR, prin purtătorul sau de cuvânt, în mod ticălos, ideologizează o tragedie în interes propriu.
Remarcăm în postarea dlui Bănescu, de asemenea, tot ceea ce nu ar trebui să fie niciodată Biserica și ceea ce explică, în bună măsură, desprinderea tinerilor de ea: lipsa totală de empatie, judecata aspră, anatema, verdictul, vorba grea, degetul ațintit.
În nuanțele contextului, disprețuite de vocea BOR, stau tocmai cauzele profunde ale fenomenului, pe care nu pedeapsa îl rezolvă, ci înțelegerea și tratarea premiselor.
Ce nu a aflat încă vocea BOR e că Iisus nu promovă pedeapsa, intoleranța, anatemizarea, ci iubirea și empatia, singurele care pot pătrunde, tenace și vindecător, în nuanțele contextului.
Având în vedere toate cele de mai sus, să nu ne mirăm că violența în școli e în creștere, numărul copiilor depresivi la fel, până la efectele extreme, precum cel de la „Creangă”.