Regina Elisabeta a II-a a reușit ca la finalul serviciului său în slujba poporului britanic să transforme Londra în capitala lumii, atât prin uriașul interes mondial pentru înmormântarea sa, cât și prin reunirea, probabil fără precedent, a liderilor lumii.
Și ca o consecință a acestei reuniri de putere este posibil că regina să faciliteze chiar de Dincolo soluții și apropieri, ca un ultim act de autentic șef de stat.
Dincolo de îndelungata sa domnie și, implicit, de asocierea cu toate marile evenimente mondiale din ultimii 70 de ani, forța, prestigiul și respectul pe care le vedem acum copleșitor recunoscute ale reginei ca simbol al Casei Regale și al țării sale au stat probabil într-un cuvânt cheie – adecvare.
Elisabeta a II-a a reușit ca în mai toate momentele sale publice să fie pe deplin adecvată menirii sale, simbolisticii sale, dacă vreți, în limbaj mai republican, fișei postului și așteptărilor supușilor săi.
Au fost și puține situații când a ratat acest ultim aspect, dar de fiecare dată s-a redresat rapid.
Cea mai cunoscută, esențială aș zice, a fost reacția inițiala la moartea prințesei Diana, când regina s-a comportat în tradiția monarhică ratând să rezoneze cu așteptările unui popor într-o stare emoțională excepțională.
Dar a înțeles, a reacționat și gestul cu totul excepțional al aplecării capului în fața sicriului prințesei a fost, probabil, unul de respect, în primul rând, față de sentimentele poporului său. Și poporul a simțit.
Așa cum probabil că poporul a înțeles cât de mare a fost sacrificiul de orgoliu personal, depășirea unor resentimente omenești, pentru ca regina să rezoneze cu așteptările.
De altfel, sacrificiile femeii Elisabeta a II-a nu le-a știut nimeni, iar multe dintre eșecurile copiilor ei, care îi sunt acum reproșate, sunt consecințele acestor sacrificii personale.
A știut ce să spună, cum să spună, a știut când să tacă și când să vorbească, a știut să transmită căldura păstrând rangul, a știut să păstreze mirajul coroanei fără să îl protejeze în spatele unui zid, a fost solemnă fără a fi rigidă.
Iar adecvarea reginei a fost, rămâne, fără îndoială, un reper la care britanicii s-au raportat în aceste zile. Procesiunile acestor 10 zile au decurs impecabil, nu doar la nivelul autorităților, deși nici performanța lor, având în vedere dimensiunea procedurilor, a maselor și a nivelului de risc, nu e deloc de neglijat.
Dar cu adevărat impresionant a fost poporul. Zecile de mii de oameni care au stat la coada de 16 km mai bine de jumătate de zi, au dat la rândul său o lecție de adecvare la moment, cu două excepții care țin mai degrabă de patologia psihiatrică.
Fără înghionteli, fără țipete și înjurături, fără culoare separate pentru VIP-uri. Vă propun să comparăm cu felul în care decurg pelerinajele, mai ales cele două mari ale toamnei, în România.
Nu toți britanicii au stat la coadă mânați de o dragoste profundă față de regină. Unii au făcut-o pentru a fi parte la momentul istoric, alții de curiozitate. Dar indiferent de motivul individual, toți s-au comportat impecabil, cu toții au fost adecvați.
Sigur că au și ei huliganii lor, demenții lor, scursorile lor. Dar în momentele esențiale societatea britanică a reușit să fie adecvată.
Adecvarea aceasta are o sursă certă – educația prin îndelungata expunere la modelul corect.
Și probabil că aceasta este și problema poporului român. Puțin educați, cel puțin politic, au votat în anii '90 politicieni inadecvați. Expuși la modelul inadecvării au votat tot mai multă inadecvare până la actuala clasă politică, cu președinte în frunte, care sunt probabil cei mai inadecvați din ultimii 30 de ani. Cu siguranță însă se poate mai rău.
Modelul generalizat în România este cel al inadecvării, în care ne băltim fără repere corecte.
De ce cea mai veche democrație reprezentativă europeană a ales să rămână în monarhie? Probabil pentru că instinctiv a realizat importanța acestui reper fără de care, în câteva generații, nu mă îndoiesc că și ei și-ar împarți înjurături și pumni la cozi.