Scindarea marilor partide americane, nevoia de reprezentare a clasei mijlocii şi şansa moderaţilor de a salva liberalismul

• Există indicii majore că dihotomia democraţi versus republicani nu mai acoperă nevoile de reprezentare a opţiunilor politice, intereselor şi valorilor clasei mijlocii.
• Dacă moderaţii nu se vor putea însă afirma politic, dacă liberalismul de centru nu va fi salvat iar polarizarea ideologică între progresişti şi conservatori se va adânci, s-ar putea să ajungem în câţiva ani la observaţia deprimantă că democraţia şi-a atins limitele, fiind distrusă de propria ei invenţie, populismul.
Valentin Naumescu
președinte ICDE
Valentin Naumescu este profesor de relații internaționale la Facultatea de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai Cluj-Napoca și președintele Asociației Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE). Este expert independent și evaluator al Comisiei Europene în domeniul relații internaționale din 2015 și coordonatorul programului de master în Relații Internaționale, Politică Externă și Managementul Crizelor de la Facultatea de Studii Europene a UBB Cluj. Valentin Naumescu a fost secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe (2005-2007) și consul general al României la Toronto (2008-2012).

Ipoteza pe care o propun astăzi este că, până la sfârşitul deceniului în care am intrat, democraţia americană nu va mai însemna bătălia maniheistă între Partidul Democrat şi Partidul Republican, în versiunile dezamăgitoare pe care le vedem acum.

Până la alegerile „mid-term” din noiembrie 2030, spectrul politic american va avea patru partide cu reprezentare în Congres, acoperind nuanţe diferite, de la stânga socialistă radicală, centru-stânga social-liberal, centru-dreapta liberal-conservator, până la dreapta naţionalistă ultraconservatoare.

Pentru simplul motiv că aceasta este realitatea politică a societăţii americane, pe care actualul sistem de partide, depăşit, eşuează în a o mai reprezenta corect.

Între radicalizările progresiste (socialistoide) şi radicalizările conservatoare (naţionalist-fascistoide), ambele devenind tot mai agresive şi mai deranjante pentru oamenii inteligenţi şi moderaţi, clasa mijlocie americană, matură, echilibrată şi inspirată, care nu a dispărut, aşa cum cred unii, îşi va cere dreptul la reprezentare politică. Şi îl va obţine.

Intrarea în coliziune cu grupurile egalitariste minoritare ale stângii, respectiv cu facţiunile naţionaliste tradiţionaliste, va duce cel mai probabil la reforma actualelor partide sau, dacă nu va fi posibil, la apariţia unor noi platforme politice, mai nuanţate, bazate pe revigorarea liberalismului autentic, moderat şi raţional, într-o versiune de centru-dreapta şi una de centru-stânga, care vor „elibera” liberalismul american deopotrivă de povara sufocantă a stângii ultraprogresiste şi (forţat) egalitariste, devenită în mod limpede un socialism al secolului XXI, precum şi de chingile naţionalismului sterp, ale bigotismului şi conspiraţionismului semidoct, transformat într-un neofascism revanşard.    

Pe scurt, este posibil ca cele două mari forţe politice, care constituie de aproximativ 170 de ani pilonii democraţiei americane, să se scindeze de o manieră semnificativă, fiecare într-o opţiune centristă şi una radicală. Greu de spus astăzi care din acestea vor reuşi să păstreze denumirile actualelor partide şi care vor fi branduri noi. Depinde de ce se va întâmpla în acest mandat prezidenţial şi de noua generaţie de lideri.

Criza de reprezentare politică a clasei mijlocii americane stă în centrul acestei posibile evoluţii.

Au mai fost, desigur, mici scindări şi în trecut, fără succes electoral, dar supravieţuirea sistemului bipartidist s-a realizat în primul rând datorită sistemului electoral majoritar (metoda pluralităţii), care tinde (matematic) să scoată din jocul politic a treia forţă şi, bineînţeles, să demotiveze alegătorii de a îşi da votul unor partide noi, cotate cu şansa a treia sau a patra. Dar această opoziţie la înnoire şi multipartidism, pe care o exercită de peste 200 de ani sistemul electoral de tip „învingătorul-ia-totul”, poate fi depăşită în cazul unei scindări masive a celor două partide, la nivel naţional.    

Există indicii majore că dihotomia democraţi versus republicani nu mai acoperă nevoile de reprezentare a opţiunilor politice, intereselor şi valorilor clasei mijlocii. Dar cine este, la urma urmei, această clasă mijlocie, pe care unii o cred dispărută şi înghiţită de „inegalităţile şi polarizarea capitalismului sălbatic”?

Clasa mijlocie este osatura societăţii americane, structura ei de rezistenţă, luciditate şi dezvoltare, cu capul pe umeri, care munceşte cu seriozitate, este performantă şi competitivă şi trăieşte în jurul calificativului „bine/foarte bine”, dar nu în luxul de deasupra norilor, câştigând între 80.000-200.000 dolari pe an/venit de familie (sumă orientativă şi care nu îi exclude automat pe cei de sub acest nivel sau pe cei de deasupra, în funcţie de preţurile din zonă şi de stilul de viaţă).

Este segmentul robust al familiilor educate la nivel decent, în spiritul raţionalităţii şi al ştiinţei, dar nu sclifosite şi distorsionate în farafastâcurile egalitariste ale noului academism american stângist, care iubeşte şi se bucură de natură, colectează gunoiul selectiv, dar nu renunţă la SUV pentru a merge cu transportul în comun, este categoria celor care îşi plătesc corect taxele şi nu aşteaptă ajutor din partea statului pentru nimic (doar să nu-i încurce).

Este opţiunea celor care nu dărâmă statui şi nu susţin nici cancel culture, dar nici interzicerea avortului, care nu se aruncă pe jos de disperare dacă numărul negrilor nu este egal cu al albilor în instituţiile publice, dacă se întâmplă ca un negru, latino sau alb care a comis o infracţiune şi apoi fuge să fie ucis într-o altercaţie cu Poliţia şi nici nu îi interesează ce sex au politicienii, ca să numere dacă este egalitate, ci doar să fie cei mai buni în funcţii, dar nici nu sunt „transfiguraţi” de vibe-ul mişcării evangheliste, care au simţul umorului şi sunt relaxaţi, care nu cred că aselenizarea din 1969 a fost o farsă a Guvernului şi nici că Soros conspiră la nivel global pentru a le lua locurile de muncă.

Sunt cei care au două maşini în faţa casei şi câinele pe gazonul bine tuns, ai căror copii frecventează antrenamente sportive sau cursuri de muzică, familii care se bucură de cel puţin 1-2 vacanţe pe an, de ieşiri periodice la restaurant şi au asigurări de sănătate, care nu mănâncă fast food, dar nici nu se limitează la apă plată cu lămâie şi frunze, care strâmbă din nas şi la Bernie Sanders, şi la AOC, şi la Trump, în fine, care simt că „lumea lor”, cea care se baza pe vechile „Life, Liberty and the pursuit of Hapiness” nu mai are o reflectare decentă în politica americană, impregnată de exagerări şi canoane ideologice.

Pe toţi aceştia de mai sus, Partidul Republican şi Partidul Democrat nu îi mai mulţumesc pe deplin şi riscă să îi piardă.

Nu sunt deloc puţini. Mulţi au votat ţinându-se de nas, doar ca să evite răul cel mai mare, aşa cum l-a perceput fiecare, fie el răul democrat sau răul republican.

Pe de altă parte, nici democraţii, nici republicanii nu se mai simt confortabil între ei. Hainele acestor partide au devenit prea strâmte. Unii nu se mai suportă cu alţii.

La democraţi, după ce majoritatea din Camera Reprezentanţilor a scăzut cu 11 mandate la alegerile din 3 noiembrie, moderaţii le-au reproşat progresiştilor că apelul la socialism a redus baza partidului, după care frumoasa AOC s-a supărat şi a zis îmbufnată că, dacă nu mai e considerată utilă, ea e dispusă să plece din partid. Nu am văzut ca ceilalţi să fi plâns.

La republicani, secta fanaticilor lui Trump se dă în spectacol la certificarea victoriei lui Biden în Congres, iar distanţarea între moderaţi şi radicali este tot mai evidentă.

Proteste la Washington, înainte de ultimul pas pentru victoria lui Joe Biden: Trump va susține un discurs

Vom vedea miercuri ce se va întâmpla în Capitol Hill şi cum se va comporta Partidul Republican la actul final de debarcare a „liderului genial” Trump! Posibil, învinsul de la Casa Albă va anunţa o nouă campanie politică în viitor şi promisiunea revanşei pentru „fraudarea alegerilor”, pentru a-şi ţine captivă oastea de fani radicalizaţi şi un anumit interes mediatic asupra lui.

Nu ştim acum care din aceste facţiuni, moderaţii sau radicalii, vor câştiga dominaţia în cele două partide şi care vor pleca, pentru a forma noile partide. Preferabil ar fi să rămână moderaţii şi să plece radicalii, apărând astfel un Partid Progresist (Socialist), cu ai lui Bernie et comp şi exaltaţii egalitarişti, pe stânga, şi un Partid Naţionalist (Conservator) cu trumpiştii şi toată fauna de naţionalişti, conspiraţionişti şi bigoţi, pe extrema dreaptă.

Ar fi o clarificare binevenită pentru America şi, prin inducţie, pentru toate democraţiile liberale ale lumii.

Dacă această ipoteză se va confirma în următorii 10 ani, atunci Centrul Liberal moderat va fi salvat, chiar dacă va funcţiona într-o versiune de centru-stânga şi una de centru-dreapta.

Salvarea liberalismului american (revenirea la cel autentic) şi a moderaţiei politice ar putea fi şansa Occidentului şi a lumii libere de a îşi păstra supremaţia globală, unitatea strategică şi ordinea politico-economică liberală, a capitalismului smart, stabilizând totodată perspectivele democraţiei în secolul XXI.

Aşa cum am spus chiar la început, este doar o ipoteză. Dacă moderaţii nu se vor putea însă afirma politic, dacă liberalismul de centru nu va fi salvat iar polarizarea ideologică între progresişti şi conservatori se va adânci, s-ar putea să ajungem în câţiva ani la observaţia deprimantă că democraţia şi-a atins limitele, fiind distrusă de propria ei invenţie, populismul.