După retragerea din Afganistan, care părea să sugereze, în august-septembrie, că Statele Unite ale Americii sunt în declin și nu vor mai avea apetit pentru confruntări internaționale și mobilizări militare departe de casă, Vladimir Putin a crezut că a venit momentul prielnic să șantajeze Occidentul cu războiul, pentru a reinstaura sfera de influență rusească în Europa de Est și a recâștiga un loc de superputere la masa giganților globali, alături de SUA și China.
Credea, de asemenea, că pandemia a creat în ultimii doi ani suficientă epuizare, nemulțumire și nervozitate în societățile occidentale pentru a produce un puternic curent anti-sistem, tulburări și destabilizări sociale și politice care să împiedice coagularea unui răspuns unitar și ferm al Vestului, obligând astfel, prin dezbinare internă, SUA, NATO și UE să recunoască necesitatea rebalansării raporturilor de forță cu Rusia și nevoia unei noi ordini de securitate. Credea că e momentul să acționeze decisiv și că vremea puterii Rusiei a revenit.
Putin a fost deștept însă doar pe jumătate și teribil de neinspirat în cealaltă jumătate a raționamentului său. Ceea ce a intuit corect este că, în acest deceniu, într-adevăr se reconstruiește ordinea globală pe aliniamentul bipolarității strategice, economice și culturale SUA/Occident versus China iar dacă Rusia nu încearcă să revină acum ca mare jucător global, respectat și temut de toată lumea, după 2030 îi va fi foarte greu (dacă nu imposibil) să mai conteze ca putere amenințătoare și decisivă, de care să se țină cont pe plan mondial.
Regimul de la Moscova a mizat greșit. Rusia nu se numără printre primele 10 economii ale lumii, fiind depășită ca PIB până și de puteri de rang mediu precum Italia sau Canada, ca să nu mai vorbim de criteriul inovație tehnologică și științifică, la care Rusia este pe locul 45 (!), ceea ce o scoate practic din cursa pentru remodelarea lumii. În afara rachetelor nucleare, care nu prea mai sunt astăzi luate în considerare în raportul de forțe, devenind inutilizabile din multe puncte de vedere, argumentele Rusiei pentru supremație mondială lipsesc cu desăvârșire.
Ceea ce a a ignorat Putin și l-a făcut să cadă în groapa pe care singur a săpat-o în Europa de Est poate fi explicat prin cel puțin trei factori.
În primul rând, capacitatea uriașă de mobilizare și unificare a Occidentului în fața unei amenințări definite ca dușman comun, atitudine pe care SUA și Marea Britanie au reușit întotdeauna să o impună cu succes - în toate cele trei mari războaie ale secolului XX, cele două Mondiale și cel Rece. Occidentul pare slab și divizat doar atunci când nu are un dușman comun de care să se teamă. În momentul în care apare amenințarea existențială, se produce „miracolul”: solidarizarea politică, economică, militară, culturală și civilizațională apare imediat. Oricine pune în pericol status-quo-ul și supremația Vestului este perceput ca inamic, fiind izolat și copleșit de forța a peste 30 de națiuni democratice, libere și bogate, care își unesc resursele împotriva agresorului.
Nu întâmplător Gorbaciov le-a spus, mai în glumă, mai în serios, occidentalilor în 1990, la Paris: „V-am făcut cel mai mare rău, v-am lăsat fără dușmani!” Putin a reinventat dușmanul Occidentului și în felul acesta a reinventat Occidentul.
Nu s-a produs nici ruptura pe care o spera, între SUA, Marea Britanie și UE, și nici măcar între Vestul și Estul Europei. Deși mulți se uită urât în prezent la Germania și o bănuiesc de „gaze în politica externă” („flatulență diplomatică” social-democrată), Berlinul nu a trădat, cel puțin nu deocamdată, iar poziția noului guvern a fost fermă, incluzând blocarea Nord Stream 2 dacă Rusia va porni războiul asupra Ucrainei.
Până și oportunistul Macron, aflat în campanie electorală, cu două luni înainte de alegeri, s-a prins că tema lui predilectă, autonomia europeană și Armata Europeană a UE, nu prea mai are căutare, și s-a reorientat rapid, preferând să pozeze în mare putere garantă în cadrul NATO, dispusă să trimită militari în România, pe lângă cei americani, dacă guvernul de la București semnează contractul pentru corvete. În fine, vom mai avea ocazia să vorbim despre amploarea, credibilitatea și stabilitatea prezenței militare franceze în România și despre cumpărăturile pe care trebuie să le mai facem din oferta industriei franceze de apărare...
În al doilea rând, Putin nu a fost suficient de atent la istoria politică a SUA – multe președinții slabe în interior s-au relansat prin războaie purtate în numele libertății, dreptății și al valorilor democratice și prin mobilizarea sentimentului național bipartidist, care unifică societatea americană tocmai atunci când ai crede că este definitiv ruptă și la pământ. De la Woodrow Wilson la Roosevelt și de la Reagan la Clinton sau George W. Bush, vom vedea cât de mult a contat acțiunea externă în relansarea unor mandate controversate pe plan intern.
Niciun președinte american nu se teme de război, dimpotrivă, poate vedea în identificarea unui dușman al țării sau într-o mare operațiune militară externă un excelent prilej de trezire a giganticei economii americane, a complexului militar-industrial de proporții bugetare fabuloase, a înnoirii tehnologiilor, a activării serviciilor de informații și rețelei externe impresionante de prieteni ai Americii, a dinamizării alianțelor pe care SUA le menține dormante pe toate continentele etc. Pentru că mizele pe care le apără America în lume sună atât de nobil, niciun președinte american nu a pierdut al doilea mandat din cauza intrării într-un un mare război. Abia ce se mai dezmorțește și iese la încălzire mașinăria de război americană, anchilozată în obositoarele războaie culturale și ideologice interne, între progresiști și conservatori. Abia așteaptă cohorte întregi de super-experți din armată și sistemul agențiilor guvernamentale, bine plătiți, să arate ce tehnici de luptă și contracarare de ultimă generație au mai descoperit și la ce sunt utili. Deci, o mare iluzie să-și închipuie cineva că SUA poate fi șantajată cu războiul...
În al treilea rând, curentul populist naționalist anti-sistem și anti-occidental pe care Rusia s-a străduit atât de mult în ultimii ani să îl alimenteze în țările occidentale nu a reușit să blocheze deciziile guvernamentale ferme, favorabile susținerii Ucrainei și consolidării NATO pe Flancul Estic. Idioții utili ai Rusiei nu s-au dovedit suficient de credibili în a întoarce politica statelor membre ale NATO și UE. Când alegi oameni de așa slabă factură morală (unii dintre ei infractori repudiați în țările lor), educațională (majoritatea agramați) și intelectuală (semidocți și sfertodocți) ca agenți de influență, impactul sabotajului prevăzut asupra democrațiilor liberale din lumea occidentală nu poate fi decisiv, ci, în cel mai bun caz pentru Rusia, enervant. Cazul României este edificator, dar experiențele sunt similare și în alte țări din Europa. Lumea bună europeană nu susține Rusia, dictatura de la Moscova și aberațiile putiniste, oricât ar pompa fabricile rusești de troli în rețelele sociale. Din fericire, lumea bună europeană încă formează masa critică decizională în țările membre ale UE și NATO, deși procentele conspiraționiștilor și fanaticilor anti-sistem au început să crească peste tot.
Bun. Am înțeles de ce strategia lui Putin nu a funcționat iar Vestul nu a cedat șantajului. Ba mai mult, Putin vede în prezent rezultatul acțiunilor sale, total opus așteptărilor lui – va crește curând prezența militară a SUA și NATO pe Flancul Estic și se va întări sprijinul internațional pentru Ucraina. Un eșec mai lamentabil decât acesta nici nu își putea imagina.
Acum, dacă tot s-a ajuns aici și a căzut în capcana amenințării cu forța militară, cum mai poate ieși Putin din groapa pe care a săpat-o?
Suntem așadar în așteptarea deciziei lui Putin, care trebuie să aleagă ce dorește – război perdant (pe termen lung) sau pace umilitoare (fără obținerea vreunei garanții scrise din partea Occidentului)? Este oare posibil vreun compromis între cele două alternative?
Aș vedea posibile următoarele scenarii prin care Putin va încerca să iasă din situația în care singur a intrat:
- Un conflict provocat de mercenari și agenți ai serviciilor secrete în regiunile separatiste din estul Ucrainei și anexarea acestor teritorii, urmată de intrarea trupelor ruse în așa-zisele republici Donețk și Lugansk. Scenariul presupune ca Rusia să se aleagă totuși cu ceva, dacă tot a cheltuit sute de milioane de dolari cu circăreala războinică din ultimele luni de la frontierele Ucrainei și dacă tot a anunțat că „nu va tolera ignorarea intereselor sale”. Speranța lui Putin ar fi ca, în cele din urmă, SUA și Occidentul să considere că „acesta nu este un război veritabil” iar prietenul Viktor Orban, care va merge curând la Moscova, să blocheze unanimitatea necesară adoptării unor sancțiuni foarte severe la nivelul UE. Dacă a mers în Crimeea, Putin se gândește că va merge și în Estul Ucrainei și va scăpa ieftin. Referendumurile s-ar face în câteva zile, un simulacru derizoriu. Este un scenariu intermediar, care în mod normal ar trebui să ducă la același nivel sever al sancțiunilor internaționale, ca orice invazie asupra statului suveran ucrainean. Este posibil ca un astfel de scenariu să îi reușească iar fermitatea unor țări europene să se înmoaie până la urmă, dacă vor vedea că „e vorba numai despre atât”. Pe plan global, Rusia nu va avea însă nimic de câștigat dacă va ocupa regiunile separatiste. Nici economic, nici geopolitic, nici ca prestigiu internațional. Va plăti pentru această agresiune.
- O interpretare pozitivă a „negocierilor” diplomatice prelungite cu SUA ca fiind „recunoașterea intereselor fundamentale de securitate ale Rusiei”, deci o victorie propagandistică a lui Putin pe plan intern, cu detensionarea lentă și ieșirea treptată a temei de pe agenda europeană și globală. Nu știm dacă sistemul politic și militar al Rusiei și populația ar înghiți această umilință și transformarea ei propagandistică în succes al președintelui Putin. Dacă Rusia este într-adevăr foarte slabă și totalmente la picioarele lui Putin, probabil că nimeni nu-i va zice nimic public și se vor face toți că nu observă cum a irosit sute de milioane de dolari pe nimic. Ar fi o înfrângere cosmetizată ca o victorie.
- O intervenție hibridă asupra Ucrainei, care să mascheze războiul propriu-zis. Atacuri cibernetice masive, oprirea furnizării de gaz, dezinformare, activarea agenților de influență pro-rusă, eventual destabilizarea situației în regiunile controlate de separatiști sau chiar forțarea unei crize politice majore, menite să schimbe guvernul de la Kiev ori să îndepărteze președintele pro-occidental. Ar fi, practic, o răzbunare prostească la adresa Ucrainei, având în vedere că Rusia nu este, de fapt, în conflict cu Ucraina, ci cu SUA, NATO și Occidentul. Acest scenariu nu ar rezolva nimic pe termen lung și nu ar face decât să îndepărteze și mai mult Ucraina de Rusia.
- Deturnarea bruscă și surprinzătoare a agendei internaționale spre o altă temă, care să facă uitat eșecul din Ucraina și neobținerea garanțiilor scrise din partea SUA și NATO privind reinstaurarea sferei de influență a Moscovei în Europa de Est. Belarus, Georgia, Nagorno-Karabah, Republica Moldova, Balcanii de Vest ori o mișcare de forță în Siria, Cipru ori legată de Turcia ar lua, probabil, pe nepregătite Vestul. În oricare din zonele menționate mai sus, Rusia are pârghii de a crea rapid noi teme controversate, de a destabiliza și crea crize sau de a specula ezitări și indecizii politice ale Vestului. Ar salva oarecum imaginea lui Putin de lider puternic, care înfruntă Vestul, chiar dacă nu ar reprezenta decât o perdea de fum care să asigure ieșirea din scenă a Țarului cu mâna goală din criza est-europeană.
- Declanșarea nebuniei totale, prin invadarea pe scară largă a Ucrainei, simultan dinspre est, nord și sud, cu schimbarea conducerii politice de la Kiev urmată de instaurarea unei conduceri pro-ruse și a unui regim autoritar, care să nu mai organizeze în viitor alegeri libere și corecte. Deci, ar fi vorba de transformarea Ucrainei într-un al doilea Belarus, supus și umil. Personal, nu consider acest scenariu nici realist și nici foarte probabil, dar teoretic el nu poate fi exclus. Dacă informațiile din sfera publică sunt corecte, 100.000 de soldați masați în acest moment la frontierele Ucrainei nu reprezintă o forță cu care Moscova să cucerească o țară mare cum este Ucraina (cu o armată de 250.000 de oameni), o țară de aproape 45 de milioane de oameni, înarmată parțial de țări membre ale NATO, și mai ales să poată menține pe termen lung această ocupație. Spre comparație, armata Germaniei naziste, Wehrmacht-ul, avea în 1939 nu mai puțin de 13,6 milioane de soldați.
În concluzie, aș fi tentat să văd scenariile 1 și 2 ca cele mai probabile, urmate de scenariile 3 și 4. Scenariul 5 este cel mai improbabil dar, dacă spun americanii, nu poate fi exclus. La o privire mai atentă, Putin a pierdut deja războiul, înainte de a-l începe. Toate variantele pe care le mai are teoretic la dispoziție sunt perdante pentru el și pentru Rusia – unele pe termen scurt, altele pe termen mediu și lung.
Dacă dorește un rol semnificativ al Rusiei în lumea de mâine, un regim post-Putin va trebui să treacă la o gândire „next level”, mai avansată conceptual, închizând definitiv strategia amenințării militare și acceptând cu luciditate că viitoarea ordine mondială va fi bipolară și că va exclude Rusia ca superputere, fiind axată pe competiția pentru supremație SUA/Occident versus China. Rusia ar trebui să părăsească această viziune primitivă și abuzivă odată pentru totdeauna. Dar pentru asta ar trebui să vedem și o mobilizare a elitelor liberale ale societății ruse, atâtea câte sunt, și concentrarea pe obiectivul reformelor, democratizării și dezvoltării interne a țării. Cu alte cuvinte, o nouă paradigmă a politicii ruse, pentru o lume în care nu mai este loc pentru superputerea rusă bazată pe amenințarea militară a țărilor și națiunilor libere din jurul ei.
Într-o astfel de lume, în care SUA au o economie (PIB nominal) de 12 ori mai mare iar China de 8 ori mai mare decât Rusia, Moscova nu are multe opțiuni fezabile. Ar putea încă să aleagă dacă vrea să aparțină Europei libere și democratice (căci este evident că nimeni nu vrea să atace și să ocupe Rusia, această ipocrizie discursivă a Moscovei trebuind abandonată), lăsând astfel libere țările din jurul ei, să-și aleagă direcția strategică pe care o doresc, sau să formeze un bloc politic și militar al puterilor revizioniste împreună cu China, recunoscând însă dominația acesteia, caz în care poate că ar reuși să își mențină controlul asupra fostului spațiu sovietic est-european dar ar pierde spațiul central-asiatic, ar deveni o provincie a Chinei din punct de vedere economic și ar rămâne o țară înapoiată, coruptă și autoritară. Cel mai trist este că din această alegere lipsește, deocamdată, poporul rus.