Politica nasului tăiat

victor.pitigoi
Senior Editor
“A fura idei de la cineva este plagiat. A le fura de la mai mulți este cercetare” (Murphy)

Cineva dornic să slăbească forțele de dreapta și să dea șanse unei viitoare guvernări PSD-AUR nu putea născoci altă mașinărie mai perfidă decât dihonia Orban/Cîțu, parcă anume alimentată prin străvechea sintagmă a latinului: divide et impera.

Nu mi-aș permite să-mi închipui atâta mizerie morală, dacă n-aș ști precedentul deja creat, când pesediștii au spart cândva unitatea liberală, folosind coada de topor numită Tăriceanu, după ce fusese copios momită cu promisiuni de funcții și de putere.

Numai suspectând că sunt orchestrate de un al treilea, poți înțelege cum de au ajuns la casus belli neînțelegerile dintre doi liberali de marcă, amândoi stimați și apreciați în cercurile liberale, dar care se expun în public ca doi cocoși, care își dispută grațiile aceleiași găini.

Îmi aduc aminte de fostul președinte al partidului, Alina Ghorgiu. Poate nu i-a convenit să plece de la cârmă, dar a procedat fair play. De îndată ce s-a aflat, în 2016,  pierderea alegerilor de către PNL, și-a anunțat imediat demisia. Cu hotărâre, deși multe filiale insistau să mai rămână.

A urmat interimatul Ralucăi Turcan, care l-a așteptat pe candidatul Ludovic Orban fără vreo sabie trasă din teacă, fără măcar vreo praștie îndreptată spre el, lăsând competitorul să se umfle în pene cât vrea, în luptă pentru supremul scaun.

Dacă merg însă mai înapoi în timp, îmi aduc aminte cum, în modestia sa, Theodor Stolojan îi storcea lacrimi bătrânului lup de mare Băsescu, înduioșat de abnegația celui care renunța de bună voie la toate funcțiile (lacrimi de crocodil, firește, dar televizate în direct).

Nimeni n-a depășit însă eleganța cu care Valeriu Stoica preda stafeta de lider al partidului, anunțând cu modestie „eu mi-am făcut datoria”, după ce înfăptuise spectaculoasa reunificare liberală. Preluase ceva făcut țăndări de alții și îl preda urmașilor reabilitat la cheie, întărit, mare și puternic.

Sau îmi mai amintesc de eleganța cu care se retrăgea regretatul Mircea Ionescu Quintus, ca să facă loc unei alte generații și încrezător în viitorul liberal al unei Românii europene, așa cum mai fusese cândva, pe vremuri. 

Prin comparație, pare de necrezut războiul fratricid la care asistăm azi, liberal contra liberal.

Și, atunci, este normal să te întrebi: ce s-a întâmplat între timp? Este cumva doctrina și cutuma liberală de astăzi alta decât ce fusese cea de ieri? S-au schimbat principiile morale ale liberalismului? Au ajuns oamenii să fie altfel?

Ar fi de necrezut că liberalismul și-a făcut astăzi crez dintr-o altă morală. Mai curând, gândul mă duce la ceea ce spuneam la începutul acestor rânduri, că războiul celor doi competitori pare provocat de un al treilea, unul priceput la mașinațiuni orchestrate din umbră, unul care știe sigur cine are de câștigat, atunci când doi se ceartă.

Gândind la cel de al treilea, intuiția mă trimite iarăși la acel moment amintit ceva mai devrme, când forțe nevăzute îl teleghidau pe Tăriceanu, învățându-l cum să spargă PNL, ca să-și adjudece sieși nu numai funcții, dar și o mult dorită imunitate, ceva de care s-a dovedit că avea mare nevoie.

Astăzi, nu se mai îndoiește nimeni de faptul că funcția de la Senat a fost punguța cu 30 de arginți, oferită atât de ispititor fostului premier și lider liberal, ca să scuipe în farfuria din care mâncase.

Amintindu-și cum încercarea de care vorbesc i-a reușit atunci cu atâta succes predecesorului Ponta, poate urmașul Ciolacu gândește și acum s-o încerce, sub o altă formă, asmuțându-i din umbră pe liberali să se războiască între ei și așteptând momentul solemn când câștigă al treilea, fără efort.

Eventualul scenariu al liderului social-democrat ar putea fi chiar mai pervers decât cazul cu ispitirea lui Tăriceanu. N-am nicio îndoială că politologii stângii au observat deja cum se coagulează forțe puternice în jurul lui Cîțu și cum își strâng rândurile redutabilii veterani ai lui Orban.

Poate că strategii stângii toarnă în ascuns gaz peste foc și așteaptă momentul când ar câștiga unul sau altul, nu contează care.

Căci oricine își va adjudeca trofeul, fiecare și-ar putea polariza susținătorii la maximum, iar de aici până la sciziunea formațiunii nu este decât un pas. Acel pas înseamnă biruința stângii, care nu va mai avea de înfruntat un PNL puternic,  ci două partidulețe mai mici.

Poate să li se pară unora că discuția nu are obiect. Căci în afară de Orban și Cîțu deocamdată niciun alt liberal nu râvnește la sceptrul suprem. Iar, dacă nu ei doi, atunci cine?

N-am zis în nicio clipă că nu ei doi. În acest moment, ei sunt singurii candidați, ei doresc sincer să concureze, iar concurența este un exercițiu democratic, singurul capabil să-l scoată în evidență pe cel mai capabil, cel mai valoros, cel mai credibil.

Dar, mă întreb, lupta lor se desfășoară oare cu arme menite să arate care din ei este mai capabil, mai valoros și mai credibil,  sau anume făcute ca să-l împroaște pe celălalt cu tot noroiul aflat la îndemână? 

Domnul Orban a furat startul campaniei. N-a făcut-o ca să epateze cu ideile sale liberale, capabile să oprească periculosul trend descrescător în care s-a înscris partidul. A făcut-o ca să arate că el este cel mai iute de mână și că 34 filiale îi garantează devotamentul lor. Niciun cuvânt despre scăderea nemiloasă a liberalilor în sondaje, de care se face vinovat în mare măsură chiar liderul partidului.

Nici celălalt domn, Cîțu, nu face campanie susținându-și vreun program, prezentând idei, explicând viziunea sa politică. Face campanie combătând erorile actualului lider și acuzându-l, când mai pe față, când mai cu perdea, de samavolnicie.

Dar scopul unei campanii cinstite, în tradiționalul stil liberal,  nu este acela de a-l împroșca pe adversar cu noroi, ci de a etala propriile valori, propriile idei, propriile programe, a se face credibil. Nu am senzația că aș fi observat așa ceva până acum.

Pe scurt, oricât ar demonstra unul din ei cât de rău este celălalt, nu convinge cu asta că el însuși este cel mai bun.

Îi asculți și îți vine să te întrebi: este vreunul din ei în stare să repună partidul pe făgașul acelor zile de glorie când liberalii căștigau detașat  europarlamentarele din  mai 2019?

Îi preocupă, oare, așa ceva, când lasă impresia că singura țintă a fiecăruia este să-l discrediteze iremediabil pe celălalt, ca să-și mărească propriile șanse și nimic mai mult?  

Păstrând proporțiile, actualul război dintre liderii liberali pare coborât de undeva dintr-o istorie foarte îndepărtată, când beizadeaua îi tăia nasul fratelui concurent, ca să-l facă „însemnat”, adică desfigurat, și să nu mai poată el râvni, în veci, la domnie.

Vezi analiza: „Fie pâinea cât de rea, tot Cîțu o va tăia”. Platouașul premierului

Şi află mai multe despre războiul din PNL:


În fiecare zi scriem pentru tine. Dacă te simți informat corect și ești mulțumit, dă-ne un like. 👇