Ianuarie s-a încheiat, în sfârșit. „Cea mai lungă lună din an” — nu prin numărul de zile, ci prin felul în care apasă. O lună în care timpul pare să se dilate, în care entuziasmul de început de an se subțiază rapid, iar promisiunile făcute cu optimism ajung să fie privite cu un amestec de ironie și oboseală. Gluma revine an de an: a trecut o lună și nu s-a întâmplat nimic. De parcă ianuarie ar fi avut obligația să livreze rezultate.
Și tocmai când această oboseală începe să se așeze, intrăm în februarie.
O lună scurtă, dar surprinzător de încărcată. O lună care, în ultimii ani, pare aproape confiscată de marketing — poate chiar mai mult decât decembrie. „Luna dragostei”, ni se spune, cu o siguranță care nu lasă mult loc de nuanțe. Cu inimioare, campanii, oferte și o listă implicită de lucruri care ar trebui să se întâmple.
Februarie schimbă ritmul. Devine mai rapid, mai dens, mai presant. Și aduce cu sine o întrebare tăcută, dar persistentă: tu unde ești acum?
Dacă ianuarie ne lasă obosiți, februarie ne cere să fim deja „undeva”. Adică în punctul în care planurile făcute în decembrie și rezoluțiile formulate la început de an ar trebui deja să fi produs rezultate vizibile — deși, în realitate, de cele mai multe ori abia am început să ne orientăm, d-apăi să ajungem.
O lună de trecere, nu de demonstrație
În tradiția populară românească, februarie este cunoscută drept Făurarul — luna în care se făureau uneltele, se reparau lucruri, se pregătea gospodăria pentru ce urma. Nu era încă vremea muncilor vizibile, dar nici timp de stagnare. Era o lună de reglaj fin, de pregătire, de lucru tăcut.
Februarie stă, simbolic, între două lumi: iarna care nu pleacă încă și primăvara care nu a sosit. Zilele cresc, dar frigul rămâne. Mișcarea începe, dar nu se vede încă. În acest spațiu apare și Dragobetele, nu ca o celebrare demonstrativă a iubirii, ci ca un semn de trezire, de apropiere, de ieșire lentă spre relație.
Februarie nu cere salturi, cere muncă și reziliență.
Februarie, așa cum o trăim azi
În lumea contemporană, februarie nu mai este doar o lună de trecere. Devine rapid și o lună a comparației (numai eu am senzația că toate lunile din an au ajuns să fie luni de comparație?!).
Presiunea se adună din mai multe direcții: vacanțe, experiențe, relații, gesturi vizibile. Întrebările apar aproape automat: ai fost? ai plecat? ești într-o relație? ce faci de zilele iubirii?
Toate acestea se comprimă într-o lună scurtă, cu puține zile și multe așteptări. Iar senzația care apare frecvent este una cunoscută: iar sunt în urmă! Ceilalți par să fi pornit deja, iar tu încă îți aduni gândurile.
Pentru prea mulți oameni, această presiune nu produce putere de tracțiune, ci tristețe, descurajare și anxietate. Nu pentru că februarie ar fi o lună „grea” în sine, ci pentru că mesajele din jur sunt greu de dus: ar trebui să simți mai mult, să trăiești mai intens, să fii mai avansat.
Februarie, sentimentul de „minus” și scopurile inconștiente
Din perspectivă adleriană, sentimentul de „minus” nu apare doar din comparație, ci din activarea unor scopuri inconștiente care organizează felul în care ne raportăm la viață. În februarie, aceste scopuri sunt puse sub tensiune: planurile formulate la început de an capătă brusc sarcini suplimentare, iar cerințele vieții par să se adune simultan.
Munca cere deja performanță, relațiile sociale pot deveni prea solicitante, viața privată își cere drepturile, „sarcina iubirii” intră în scenă, cu toate presiunile ei implicite.
Nu este vorba despre faptul că oamenii nu fac suficient, ci despre senzația că ar trebui să poată face mai mult, mai repede și pe mai multe planuri deodată. În acest context, scopurile inconștiente legate de a nu rămâne în urmă sau de a fi „la timp” devin mai rigide, iar sentimentul de minus se intensifică, chiar și atunci când, realist, multe dintre lucrurile importante abia încep să prindă contur.
Ce așteptăm de la iubire și ce ne oferă ea, de fapt
Februarie este și luna în care iubirea este încărcată cu așteptări disproporționate. Așteptăm de la ea să repare, să compenseze, să valideze. Să dea sens. Să confirme că suntem „la timp”.
În psihologia adleriană, relația sănătoasă nu este un remediu, un pansament pentru sentimentul de minus, ci un spațiu în care apartenența poate crește. Iubirea nu rezolvă singurătatea existențială și nu vindecă anxietatea de performanță. Uneori, dimpotrivă, le face mai vizibile.
Când așteptările sunt foarte mari, dezamăgirea devine aproape inevitabilă. Iar luna iubirii riscă să devină luna comparației.
Poate că februarie nu este luna în care trebuie să ajungem undeva. Poate că este luna în care observăm unde ne-am grăbit și unde, de fapt, încă avem nevoie de timp. În tradiția veche, nimeni nu cerea Făurarului să fie primăvară. I se cerea doar să pregătească drumul. Iar iubirea, reală și funcțională, nu începe cu presiune, ci cu spațiu, ritm și răbdare.
Alte articole ale psihoterapeutului adlerian George Chiriacescu.