Există în Maestrul și Margareta lui Bulgakov o scenă în care Diavolul spune, cu oarecare satisfacție disimulată, că e nevoit să facă tot el și binele, câtă vreme Dumnezeu s-a săturat puțin de lume și și-a luat o pauză de la treburile lumești. Pozând în bine, așadar, își poate vedea nestingherit de răul pe care îl produce.
PSD nu vrea doar să intre la guvernare și să aibă astfel acces la resursele puterii. Vrea să i se recunoască atributul de binefăcător și în acest fel să își crească potențialul electoral și în niciun caz să nu plătească ponoasele unei guvernări tragici-comice de câteva luni încoace. Adică vrea toate reparațiile morale și de imagine pe care le poate obține și, în plus, umilirea publică a celorlalți.
Nu guvernarea ca guvernare îi interesează pe social-democrați, ci atotputernicia. Nu doar reabilitarea, după epoca Dragnea, ci și așezarea PSD-ului pe locul binelui.
Atâta vreme cât unii s-au retras, iar alții au dovedit o depravare și mai mare în rele, PSD, asemenea Diavolului lui Bulgakov, pretinde ca tot lui să i se dea și frâiele binelui.
Tocmai PSD-ul lui Ion Iliescu, pentru care a și fost croită Constituția postdecembristă, cu ambiguitățile ei utile, vrea să fie artizanul reformei constituționale. Tocmai PSD-ul lui Victor Ponta și Liviu Dragnea pretinde reforma partinică și tocmai PSD-ul din care Gabriela Firea vrea să recâștige Primăria Capitalei își arogă politica unității naționale.
Dar Diavolul lui Bulgakov își suflecă mânecile și se înhamă la bine, doar pentru a-și justifica și întreține existența.
Ce urmărește PSD cu reforma constituțională, dincolo de beneficiul de imagine?
Tot ce nu a putut PSD să mai obțină după Ion Iliescu a fost președinția. Cotrocenii îi sunt inaccesibili și nici acum, când ceilalți o duc mai prost, PSD nu poate găsi un candidat care să poată trage partidul până la Cotroceni.
Așa că o eventuală modificare a Constituției, și nu oricum, ci pentru a renunța la semi-prezidențialism în favoarea unui regim parlamentar, i-ar putea face culoar spre puterea absolută. În plus, este o umilire exemplară a lui Klaus Iohannis, cel care a cerut românilor, de la tribuna prezidențială, să scape țara de PSD. Niciun președinte, spune acum PSD, nu va mai putea face asta.
PSD nu se mulțumește doar cu capul lui Iohannis, ci vrea capul oricărui președinte, chiar dacă simbolic.
În practică, acest deziderat mai vechi al social-democraților, trecerea la republica parlamentară, are puține șanse de realizare.
Ce urmărește PSD atunci când pretinde că intrarea lui la guvernare aduce pacea socială?
Social-democrații știu ce înseamnă resurse pentru primarii lor din țară.
Ștergerea disparităților regionale, colaborarea locală înseamnă, mai prozaic, împărțirea banilor din PNRR, miza majoră a guvernării la comun.
În regimurile totalitare, dincolo de teroare și de organizarea puterii, oamenilor li se cere să ia răul drept bine și binele drept rău.
Abia prin pervertirea binelui, societatea ajunge să fie controlată până în cele mai mici fibre. Dacă fricii îi mai rezistă unii, dacă foametei îi rezistă alți câțiva, dacă puțini își prezervă umanitatea, această deturnare a binelui si răului îi pune pe toți sub același capac.
Lipsei de speranță, și asta alimentează astăzi PSD, care speră să obțină nu doar resursele de azi ale puterii, ci și butoanele prin care să controleze pe termen lung puterea, nu i se mai poate opune nimic.
Se face comparația între deziluzia lăsată de CDR și deziluzia pe care o lasă în urmă Klaus Iohannis și PNL.
Prin alierea cu PSD, liberalii și președintele Iohannis fac un rău incomensurabil, care va mătura din țară generația celor care au vrut să țină România pe umeri, să nu plece după mineriadă, să nu plece din cauza lui Dragnea, pentru că, așa cum spune Gabriel Liiceanu în interviul acordat SpotMedia.ro, dacă fiecare dintre noi își face cât mai bine treaba, lucrurile încă se pot îndrepta, nu? S-ar fi putut, dacă Klaus Iohannis nu ar fi jucat țara la ruletă.