Mojtaba Khamenei, liderul suprem al Republicii Islamice Iran, continuă să fie de negăsit. El a dispărut după ce tatăl său și predecesorul în funcția de lider suprem, Marele Ayatollah Ali Khamenei, a fost asasinat într-un atac americano-israelian în februarie.
Nici învestirea lui Mojtaba ca lider suprem și nici măcar funeraliile de stat ale tatălui său nu au fost suficiente pentru a-l scoate din umbră, fie și pentru o clipă, scrie Newsweek.
Dacă luăm toate relatările drept adevărate, rezultă portretul unui Khamenei Jr. desfigurat, dar doar ușor rănit. Aflat în Iran și, totodată, la Moscova. Lipsit de putere, dar conducând țara din culise. Mort și viu în același timp. Un adevărat paradox demn de pisica lui Schrödinger.
Oricum ar sta lucrurile, absența sa continuă să complice eforturile Teheranului de a guverna și de a negocia un armistițiu cu Casa Albă… sau chiar le complică? Poate că Republica Islamică nu are nevoie de un lider suprem. Cel puțin nu de unul prezent fizic.
Pentru a înțelege mai bine ce înseamnă dispariția lui Khamenei pentru războiul Iranului și negocierile cu Statele Unite, pentru echilibrul intern al puterii și pentru societatea iraniană în ansamblu, Newsweek a realizat interviuri cu trei experți.
În unele privințe, răspunsurile lor au fost aproape la fel de diverse precum speculațiile privind locul în care s-ar afla Khamenei. Descrierile lui Mojtaba au variat de la „un lider aproape mitic” până la „un cartof fiert”.
Cu toate acestea, fiecare a oferit perspective fascinante asupra a ceea ce se petrece în realitate pe străzile Teheranului și în coridoarele puterii – și asupra întrebării dacă Mojtaba va reveni vreodată.
Ultimele luni au fost destul de haotice, între bombardamente, amenințările cu închiderea Strâmtorii Ormuz și apropierea periculoasă de o criză energetică globală.
De la lider la legendă?
Pentru majoritatea statelor, dispariția șefului statului, fără nicio idee despre când s-ar putea întoarce, ar fi de neconceput. Imaginați-vă că Donald Trump (care chiar în această săptămână a avertizat din nou asupra unui „atac masiv” împotriva Iranului) ar dispărea luni întregi și nimeni nu ar mai auzi de el decât prin câteva declarații scrise.
Lăsând la o parte această ipoteză, ideea este următoarea: pentru mulți iranieni, absența lui Mojtaba s-ar putea să nu reprezinte o problemă. Dimpotrivă, având în vedere că aproximativ 90% din populație este musulmană șiită, ea i-ar putea conferi o aură aproape supranaturală.
„Islamul șiit susține că al Doisprezecelea Imam – figura mesianică a cărei întoarcere este așteptată la sfârșitul timpurilor – lipsește din lumea văzută de peste 1.200 de ani. Această figură mesianică nu trebuie să fie prezentă fizic printre credincioși; îndrumarea poate fi căutată prin mijloace spirituale, metafizice și doctrinare”, a declarat Peiman Salehi, analist politic iranian cu sediul la Teheran.
Asasinarea lui Ali Khamenei face ca acesta să fie amintit de iranieni în „termeni mitici”.
Mojtaba, care comunică publicului prin mesaje ocazionale, ar putea deveni un simbol spiritual în jurul căruia iranienii să se mobilizeze: nu un lider implicat în deciziile de zi cu zi, ci mai degrabă o figură simbolică naționalistă și ideologică, care comunică aproape asemenea unor texte sacre.
Khosro Isfahani, director de cercetare la National Union for Democracy in Iran și investigator specializat în surse deschise la Atlantic Council, este de acord – însă cu o rezervă foarte importantă. El consideră că liderii militari și ai serviciilor de informații care dictează politica Teheranului încearcă în mod deliberat să cultive imaginea lui Khamenei ca „Imam absent”, doar pentru a-și consolida propriul control și propria putere.
„Mojtaba este un tânăr cleric lipsit de autoritate, cu carisma unui cartof fiert. Este un orator slab și incapabil să controleze Republica Islamică și să gestioneze toate tensiunile interne așa cum o făcea tatăl său. Nimeni nu îl ia în serios.
Absența lui este o binecuvântare pentru regim… îl transformă într-o pânză albă. Le permite forțelor de securitate ale regimului și serviciilor de informații ale Corpului Gardienilor Revoluției Islamice (IRGC) să proiecteze asupra lui orice imagine doresc”, a spus el.
Isfahani, care a petrecut mai bine de un deceniu cercetând Republica Islamică din interiorul Iranului prin analiza surselor deschise, a subliniat că Mojtaba a vorbit și a scris atât de rar înainte de moartea tatălui său încât nu există un corpus lingvistic suficient pentru a verifica dacă declarațiile atribuite lui au fost într-adevăr scrise de el.
„Adevărații deținători ai puterii în Iran – cei care controlează armele și megafonul mass-mediei din Republica Islamică – cred că simbolul unui lider suprem servește intereselor regimului pe termen lung. Paisprezece secole de credință într-un Imam absent au pregătit poporul iranian pentru acest moment, iar regimul va profita de acest lucru.”
În cel mai pesimist scenariu, regimul islamic, pe care Isfahani îl descrie drept „monolitic”, ar putea exploata acest simbolism religios și spiritual pentru a mobiliza elementele cele mai radicale să comită acte de terorism.
Umplerea vidului de putere
Este posibil ca Mojtaba să dăinuie ca lider mitic, chiar dacă nu și ca unul prezent fizic. Totuși, un lucru poate fi spus cu certitudine: Khamenei Jr. nu este tatăl său.
De la moartea primului lider suprem al Republicii Islamice, Ruhollah Khomeini, în 1989, diferitele ramuri și facțiuni ale establishmentului politic și de securitate al Iranului s-au luptat permanent pentru influență, putere și favoruri. Însă, în cele din urmă, decizia finală aparținea întotdeauna unui singur om – și numai unuia.
Ali Khamenei și-a petrecut aproximativ șase decenii modelând însăși structura Republicii Islamice din interiorul sistemului. Știa totul despre toată lumea: ce prețuiau oamenii, ce își doreau, în ce credeau și, poate cel mai important, ce secrete compromițătoare ascundeau. Acest nivel fără egal de cunoaștere și influență îi garanta autoritatea supremă.
Mojtaba nu beneficiază de nimic din toate acestea. Chiar dacă rămâne sănătos din punct de vedere fizic și psihic și continuă să acționeze din culise, moartea lui Khamenei senior a declanșat o luptă pentru putere la Teheran pe care Mojtaba este, în fapt, incapabil să o controleze.
„Iranul nu mai este guvernat de sus în jos – există o competiție între conducerea Corpului Gardienilor Revoluției Islamice (IRGC), Consiliul Suprem de Securitate Națională, Parlament, Președinție, aparatul diplomatic și establishmentul clerical”, a declarat Andreas Krieg, expert în Orientul Mijlociu și profesor asociat la Școala de Studii de Securitate a King's College London.
„Câștigătorul cel mai evident este IRGC. Acesta controlează instrumentele prin care orice autoritate politică devine reală: operațiunile militare, serviciile de informații și aparatul de represiune internă... (Comandantul-șef al IRGC) Ahmad Vahidi și conducerea extinsă a aparatului de securitate ocupă spațiul pe care, în mod normal, l-ar controla un lider suprem funcțional, administrând tot mai mult sistemul politic în loc să îl apere.”
Și președintele Parlamentului iranian, Mohammad Bagher Ghalibaf, pare să fi profitat de absența lui Mojtaba. El a preluat rolul de principal negociator cu Statele Unite și servește drept punte de legătură între IRGC și Parlament. Totuși, Krieg avertizează că Ghalibaf rămâne dependent de Gardienii Revoluției pentru implementarea oricărui acord care ar putea fi încheiat.
Negocieri tot mai agresive
Iranul a suferit pagube importante în urma atacurilor armatei americane, însă continuă să reziste loviturilor cu rachete și drone, folosindu-și controlul asupra Strâmtorii Ormuz și capacitatea de a pune presiune asupra aliaților arabi ai Washingtonului din Golf pentru a obține un acord mai avantajos.
Ceea ce a început în principal ca o negociere privind renunțarea la programul nuclear în schimbul ridicării sancțiunilor s-a transformat într-un set complex de revendicări ale Teheranului, inclusiv pretenția de a exercita o nouă autoritate asupra Strâmtorii Ormuz – o poziție aflată departe de ceea ce Casa Albă consideră acceptabil.
Acest lucru se datorează, în parte, faptului că iranienii au înțeles mai bine influența disproporționată pe care o oferă controlul asupra unei căi maritime esențiale, precum și eficiența strategiei lor de război asimetric.
„Occidentul, și în special președintele Trump, pare să creadă că interesul Iranului pentru controlul strâmtorii se rezumă la perceperea unor taxe și obținerea de venituri. În Iran, aceasta este, cel mult, o preocupare secundară”, a spus Salehi.
„Presiunea politică și socială pentru ca Iranul să controleze Ormuzul este determinată de ceea ce iranienii au observat direct în timpul războiului: cât de repede și-au schimbat tonul guvernele occidentale după închiderea strâmtorii. Controlul asupra acesteia trebuie păstrat ca instrument de presiune asupra Occidentului.”
Potrivit experților, aceasta este și o altă consecință a absenței lui Mojtaba. Atitudinea ezitantă, dar în același timp escaladantă, a Teheranului în negocierile cu administrația Trump reflectă lupta internă pentru putere.
„Ghalibaf și ministrul de Externe Araghchi vor ca Washingtonul și mediatorii regionali să îi considere interlocutori indispensabili. IRGC dorește ca guvernele străine să înțeleagă că niciun acord nu poate supraviețui fără consimțământul său. Ultra-radicalii vor să demonstreze că pot impune costuri politice oricui este dispus la compromis. În consecință, negocierile au devenit încă un câmp de luptă pentru consolidarea puterii interne”, a explicat Krieg.
Ce își dorește populația?
După asasinarea lui Ali Khamenei, Trump a considerat că dispariția unui lider simbolic ar putea declanșa schimbarea regimului și le-a cerut iranienilor să se ridice împotriva autorităților. Însă această revoluție nu s-a produs.
Dacă Mojtaba i-ar fi succedat tatălui său în timp de pace, într-o tranziție atent regizată, este posibil ca populația să fi respins o asemenea succesiune dinastică în favoarea unui cleric lipsit de experiență și calificare. Însă circumstanțele în care Mojtaba a ajuns lider suprem au avut un efect de coeziune, afirmă Salehi.
„Iranienii au ieșit în stradă în sprijinul regimului aproape 150 de nopți consecutiv – mulți dintre ei fiind aceleași femei și aceiași tineri tatuați care, în 2022, protestau împotriva Republicii Islamice”, spune Salehi.
„Iranul este o societate care se unește în fața agresiunii străine, indiferent de nemulțumirile interne. Atunci când dificultățile economice cresc, oamenii pot protesta, își pot critica guvernul și chiar pot lua în calcul schimbarea politică. Dar în momentul în care o putere străină atacă Iranul, întreaga logică se schimbă.”
În aceste condiții, spune el, populația este dispusă să accepte absența lui Khamenei, să continue să susțină liderul suprem, iar societatea va „funcționa eficient”, atât timp cât vor continua să fie publicate periodic declarații în numele său.
Isfahani este de acord că absența prelungită a lui Mojtaba va fi tolerată, însă nu datorită sprijinului popular, ci pentru că noii deținători ai puterii din regim își doresc acest lucru.
„În Occident credem că fiecare funcție în stat trebuie să aibă un scop și să fie ocupată de persoane populare și legitime. Oficialii de rang înalt ai Republicii Islamice au spus în repetate rânduri că popularitatea nu are nicio legătură cu modul în care guvernează”, afirmă Isfahani.
„Poate că a existat un grup restrâns de oameni care, după moartea lui Khamenei senior, s-au întrebat dacă mai este nevoie de un lider suprem. Însă cei aflați la putere cred că această funcție servește intereselor regimului pe termen lung ca simbol și, prin urmare, nu se va schimba prea curând.”
Krieg este însă mai rezervat. Legenda liderului rănit poate funcționa o vreme. Dar chiar și legendele au nevoie de apariții publice, discursuri și acte vizibile de conducere.
„Peste încă câteva luni, întrebarea nu va mai fi dacă își revine. Întrebarea va fi dacă Iranul mai are nevoie, în general, de un lider suprem care să fie capabil să își exercite efectiv atribuțiile.”
Serios vorbind… Se va mai întoarce vreodată?
„Nu cred că Mojtaba a părăsit Iranul. Și-a pierdut soția, sora și tatăl în acest conflict. Dacă exilul ar fi fost o opțiune viabilă pentru el, tatăl său ar fi ales-o primul și și-ar fi salvat familia de la moarte”, spune Salehi.
„Nu văd niciun motiv convingător să dau crezare afirmațiilor israeliene și saudite potrivit cărora ar fi fost scos clandestin din țară. Principalul motiv al absenței sale nu este starea de sănătate, ci securitatea: incertitudinea privind reizbucnirea războiului și amenințarea foarte reală și bine documentată a unui atentat împotriva sa, reafirmată chiar în urmă cu două săptămâni de presa israeliană, care cita un oficial israelian potrivit căruia Mojtaba figurează pe o listă de ținte.”
Krieg este de acord că Mojtaba se află, cel mai probabil, într-un mediu de securitate extrem de strict controlat și acordă puțină credibilitate zvonurilor potrivit cărora ar fi murit. Totuși, el consideră plauzibile informațiile potrivit cărora Khamenei a suferit răni grave, care i-ar fi redus considerabil capacitatea de a se deplasa, comunica și conduce.
„Este posibil să poată aproba anumite decizii punctuale, fără însă a fi capabil să susțină volumul de muncă, mobilitatea sau expunerea publică pe care le presupune funcția de lider suprem.
Este plauzibil să fi fost transferat în străinătate pentru tratament medical specializat sau pentru protecție, însă aceste informații nu au fost verificate și provin de la părți interesate să prezinte Teheranul ca fiind lipsit de conducere.”
Indiferent de amploarea capacităților sau a rănilor lui Mojtaba, este aproape sigur că securitatea sa depinde de șefii IRGC și de membri ai Ministerului Informațiilor din Iran. Toți cei trei experți sunt de acord că acest grup restrâns controlează probabil fluxul de informații care ajunge la Khamenei, limitează numărul persoanelor care pot comunica cu el și modelează declarațiile emise în numele său astfel încât să le servească propriile interese.
Acest lucru îl pune într-o situație fără ieșire. O mai mare libertate și expunere publică îi sporesc riscul de a fi asasinat, însă izolarea îi distruge capacitatea de a exercita influența pe care a moștenit-o.
Dacă Mojtaba nu reușește, fie din cauza rănilor, fie din lipsă de competență, să se elibereze de această dependență, va avea foarte puțină sau chiar deloc putere reală pentru a stabili direcția viitoare a Iranului. Conducerea sa va fi una lipsită de substanță, chiar dacă o mare parte a populației ar continua să o sprijine.
Iar acest lucru s-ar putea să fie exact ceea ce își doresc oamenii care conduc acum, din umbră, Republica Islamică.
Sorin Grindeanu caută drumul spre Palatul Victoria, dar s-a pierdut în labirintul pe care singur l-a construit
Întăriri la CFR Cluj: Ardelenii au un nou atacant
De ce este periculoasă Shahed, arma ieftină care a intrat 200 de kilometri în România
Pleci în vacanță? Atenție la Wi-Fi-ul gratuit din aeroporturi, hoteluri și cafenele. Ce poți să faci
