Mai este posibilă rearanjarea politică a lumii, dorită de puterile revizioniste autocratice din Orient, sau apărarea ordinii mondiale actuale bazate pe reguli, susținută de democrațiile liberale din Occident, fără un mare război cinetic? Și dacă da, cum? Mai poate furniza diplomația o mare viziune comună și un compromis, între democrații și dictaturi, între libertăți și constrângeri, între deschidere și închidere?
Idei-cheie:
- Sistemul internațional, desenat în linii mari după 1945 și reconfigurat în Europa după 1989, se scufundă de la an la an într-un impas tot mai profund. Organizațiile internaționale, principiile și regulile internaționale, mecanismele și procedurile internaționale uzuale nu mai sunt respectate și nu mai rezolvă problemele și tensiunile în creștere.
- Impasul actual este provocat, întreținut și extins de curentul revizionist, atât pe plan internațional (condus de axa anti-occidentală a regimurilor autoritare China-Rusia-Coreea de Nord-Iran, la care pare să se ralieze o parte a Sudului Global), cât și pe plan intern (contestarea democrațiilor liberale occidentale, atât din perspectiva populismelor de dreapta, ultraconservatoare, cât și a celor de stânga, ultraprogresiste).
- Căutând un reper istoric (mai mult din considerente didactice decât unul foarte riguros științific), putem observa că „vânturile schimbării” au început pe 11 septembrie 2001, odată cu atacarea apocaliptică a SUA de către teroriști, dar s-au intensificat și extins dramatic în ultimii 24 de ani, în special în America de Nord, Europa, Orientul Mijlociu, Asia, Indo-Pacific și Africa. În paralel cu globalizarea tehnologică și în special în ultimii 10-15 ani, odată cu boom-ul rețelelor sociale, se constată o explozie a nemulțumirilor, furiei, dezinformării, abordărilor ideologice post-adevăr.
- „Deceniile crizelor”, cu lunga lor înlănțuire de crize mai mari sau mai mici dar succedate fără oprire (criza terorismului 2001-2005, criza și eșecul Tratatului Constituțional al UE 2005-2007, criza financiară globală 2008-2012, criza Orientului Mijlociu sau Primăvara Arabă 2012-2014 urmată de apariția „Statului Islamic”/Daesh, criza datoriilor suverane și criza Zonei Euro 2013-2015, teribilul an 2016 cu voturile-protest din SUA, Marea Britanie și tentativa de lovitură de stat din Turcia, anexarea Crimeii și războiul din Donbas 2014-2015, criza migrației din 2015-2016, ofensiva naționalismului în Franța, Germania, Olanda, Italia etc. după 2015, pandemia de Covid 2019-2022, invazia rusească pe scară largă din Ucraina după februarie 2022, anul electoral 2024 cu multiple cutremure, războiul hibrid al lui Putin în plină desfășurare), au șubrezit, dar încă nu au distrus fundația ordinii mondiale bazate pe reguli și pe supremația Vestului.
- Transformarea internă a Americii și renunțarea la rolul extern de polițist mondial și apărător al lumii libere par să stea în centrul acestui mare proces istoric de dezoccidentalizare, de-liberalizare, izolare, închidere și protecție. Un fel de final pentru epoca Pax Americana a secolului XX. Chestiunea securității a redevenit centrală. În paralel cu schimbările americane profunde și războiul cultural intern din democrația-far a lumii, China comunistă și Rusia imperialistă și-au dat mâna pentru a încerca demolarea hegemoniei SUA și a preeminenței multiseculare a Occidentului. Deocamdată nu este sigur că echipa Trump înțelege că poate pune umărul, chiar fără să vrea, la atingerea obiectivelor revizioniste anti-occidentale ale Chinei și Rusiei, prin răcirea relațiilor cu aliații tradiționali democratici din Europa și Asia. Dar o răsucire și o revenire la vechile abordări strategice este posibilă oricând, Partidul Republican având încă, la fel ca și Partidul Democrat, suficiente voci din precedenta paradigmă americană.
- La 80 de ani de la ultima confruntare militară directă a marilor puteri, tot mai insistent se pune întrebarea dacă lumea poate scăpa în acest secol de un mare război de restructurare a sistemului internațional, folosind modelul Războiului Rece din 1945-1990 sau, cel mult, limitele războiului hibrid actual declanșat de Putin împotriva Occidentului (după invazia Georgiei din 2008), fără a se ajunge însă la război cinetic direct, de proporții mondiale.
- Dacă se va putea evita al Treilea Război Mondial în formă convențională (de teama distrugerii nucleare, așa cum s-a întâmplat și în Războiul Rece), atunci deducția logică este că rearanjarea lumii, dorită de revizioniști, se poate încheia „pașnic” doar în trei moduri: fie SUA și lumea occidentală acceptă înfrângerea în fața revizioniștilor și asumă regulile făcute de regimurile dictatoriale în sistemul relațiilor internaționale pentru cel puțin 1-2 generații de acum înainte, fie țările autocratice se prăbușesc din cauza minciunii permanente și a terorii exercitate asupra propriilor popoare, așa cum s-a prăbușit Uniunea Sovietică, fie (asta ar fi o noutate istorică!) se ajunge la un compromis gri între lumea liberă occidentală și lumea orientală despotică, în care vor fi sacrificate periferiile geopolitice și se va renunța la pretenția de universalitate a drepturilor și libertăților individuale, Vestul abandonând exportul valorilor liberale și oprindu-se să mai ceară deschidere, regimuri de liberă circulație și democratizarea întregii lumi. Ar urma o lungă perioadă de închidere, protecționism, reducere a libertăților individuale, creștere a violenței politice, nesiguranță și intimidări din partea puterilor autocratice, cărora democrațiile occidentale le vor face tot mai multe concesii pentru a le lăsa în pace pe plan intern. Un echilibru fragil și riscant, amintind de anii 1950-1960.
*
Istoria în sine nu dovedește nimic și nici nu se repetă, în pofida clișeelor semidocte. Dar procesele istorice ne spun multe lucruri interesante.
Nicio mare rearanjare politică a lumii moderne, de la Revoluția Franceză încoace (dar nici cu secole înainte, chiar dacă etapele istorice erau mult mai lungi), nu s-a făcut fără un mare război inter-state, război civil sau revoluție.
Dacă tehnologia și cultura au schimbat mereu lumea insidios și pe mari perioade de timp, uneori insesizabil la nivelul vieții unui individ, schimbările politice majore, fie ele interne sau externe, au fost întotdeauna violente, disruptive, sângeroase.
Citește integral analiza Impasul scrisă de Valentin Naumescu pe Centrul Politic.