Constituția nu-i interzice lui Klaus Iohannis să candideze pentru Senat sau pentru Camera Deputaților. Cu excepția lui Emil Constantinescu, toți foștii președinți s-au întors în Parlament după ce au fost la Cotroceni.
PNL se chinuie de o săptămână să-l convingă pe Marcel Ciolacu să dea o ordonanță de urgență pentru a schimba Legea alegerii Senatului și Camerei Deputaților sau măcar să schimbe legea în regim de urgență, astfel încât șeful statului să poată candida la Senat.
În România, la terminarea mandatelor constituționale, președinții nu prea vor să părăsească scena. Ion Iliescu, primul președinte postdecembrist, chiar s-a grăbit să spună că „va ieși din politică doar cu picioarele înainte”.
La fel ca Iohannis, Iliescu băga mâna în foc pentru partidul lui, credea că oamenii de acolo vor vrea să fie mentorați, trași de urechi, dirijați. Că vor avea nevoie de el și îl vor păstra printre ei ca pe o relicvă vie. Pentru Iliescu a fost făcută Legea alegerii parlamentarilor în așa fel încât să poată candida la Senat în timp ce era președinte: independent pe listele partidului său. Guvernele lui Iliescu aveau însă mereu majorități în care oamenii președintelui obțineau pe loc tot ceea ce voia șeful. Existau discuții și acuzații în Opoziție, dar fără niciun efect.
Constituția României a fost construită pe o ipoteză falsă sau pe o formulă ipocrită unanim acceptată, pornind de la ideea că un lider de partid, odată ales în fotoliul de președinte, poate deveni brusc independent. Nici unul dintre cei patru președinți care s-au perindat pe la Cotroceni în ultimii aproape 35 de ani nu a fost independent. Nu doar că au jucat pentru partidele lor, dar au intervenit activ, autoritar și adesea dezastruos în interiorul acestora. Poate că următorul parlament ar trebui să gândească o reformă constituțională reală, care să definească regimul prezidențial sau parlamentar al țării, să elimine ipocrizia președintelui independent și să pună la punct și celelalte reforme atât de necesare, începând cu cea administrativă.
Legea privind alegerea Senatului şi Camerei Deputaţilor a fost modificată în așa fel încât președintele să nu mai poată candida independent pe listele unui partid în 2015. A fost promulgată de Klaus Iohannis, care nu și-a calculat bine viitorul. Potrivit Constituției însă, oricine poate alege și poate fi ales, dacă nu există o interdicție dată de justiție.
Klaus Iohannis poate deci candida la Senat sau la Camera Deputaților ca independent, ceea ce e foarte inconfortabil, dar nu imposibil pentru cineva cu notorietatea președintelui. Pe de altă parte, dintr-o anumită perspectivă, poate părea pedepsit pe nedrept. Social-democrații îi vor ajuta probabil pe liberali să schimbe legea în favoarea lui Iohannis, cu gândul că, în acest fel, PNL va mai scădea câteva procente.
Schimbarea putea fi făcută la începutul acestui an sau în 2023, dar Klaus Iohannis se aștepta atunci să primească o funcție în fruntea Comsiei Europene sau la NATO, așa că nu s-a grăbit să-și asigure finalul de mandat. Poate încă mai speră într-un premiu de consolare la vârful vreunei instituții internaționale care să-l ajute să se retragă onorabil. Între timp, face tot ce poate să-și asigure un fotoliu de senator, în trista tradiție autohtonă, în care cei care au ocupat cea mai înaltă funcție în stat nu știu să fie eleganți și să plece natural. Sunt seduși de puterea pe care o au, de felul în care pot trăi, de privilegii și de anturajul care se gudură la picioarele lor.
Klaus Iohannis are deja asigurate privilegiile de care se bucură toți foștii președinți, cu excepția lui Traian Băsescu. Iohannis are însă nevoie de funcții, ar vrea să continue să joace partidul pe degete, să revină în fruntea PNL, să facă jocuri, să-i servească pe unii și să-i amendeze pe alții. Actualul președinte nu are niciun proiect de terminat, nu are nicio idee de pus în practică, vrea puterea pentru el însuși, pentru satisfacțiile care i le oferă, pentru a putea să-i privească mai departe pe ceilalți de sus.
Cetățeanul Klaus Werner Iohannis are dreptul să rămână în politică, să fie ales în Parlament, fără obligația de a face mare lucru. Are dreptul, după 10 ani în care a fost un președinte (ne)implicat, să fie în următorii patru ani un senator la fel de (ne)implicat. După 10 ani în care a dat ordine în partid unora care nu știau cum să le aplice, să fie el cel care decide totul. În fond, cetățeanul Klaus Werner Iohannis are dreptul să distrugă PNL, dacă partidul îi dă voie. Sau poate să demonstreze că poate fi un politician exemplar care lucrează zi lumină și poate trăi fără călătorii oficiale scumpe făcute cu aeronave de lux.
Autor: Sabina Fati