De la sindromul de bâlbâială la scenariul de cutremur

Victor Pițigoi
Senior Editor
“A fura idei de la cineva este plagiat. A le fura de la mai mulți este cercetare” (Murphy)

Culmea cutremurului: să te urci cu liftul și să cobori cu apartamentul

Snoavă de mare răspândire, după seismul din 1977

Nevoia de noi spitale sau măcar de noi locuri în spitalele existente nu este o premieră în România. Premieră este bâlbâiala cu care autoritățile caută soluții, orbecăiala cu care le găsesc sau nu și dilentatismul cu care le aplică.

2021 vine cu discounturi de până la 50% la principalele categorii de produse și servicii de care afacerea ta are nevoie. Obține oferta AICI!

Nimeni nu se îndoiește că țara are nevoie de capacități noi și de cadre medicale pe măsură. Nu s-a mai construit un spital nou în Capitală cam de o jumătate de secol. Nici în țară situația nu este mai bună.

În schimb, s-a demolat cea mai încăpătoare clădire spitalicească din oraș, una istorică, Spitalul Brâncovenesc.

Experiența nedorită din nopțile trecute, când evacuarea intempensivă a unui spital a cutremurat opinia publică, demonstrează că sistemul se află la limită, atât în ce privește capacitatea de a prelua noi cazuri, cât și capacitatea personalului medical de a mai rezista la noi presiuni.

Nu îndrăznesc să-mi închipui scenariul când – Doamne ferește! – țara ar fi lovită în plină pandemie de un cutremur major, așa cum a fost în ’77, în ’40, și înaintea acestora, dar niciodată suprapuse cu pandemia.

N-ar apărea necesare dintr-o dată incomparabil mai multe locuri spitalicești decât cele care ne lipsesc în prezent, cu criza COVID? Nu s-ar bloca întreg sistemul?  Nu ne-am pomeni că personalul medical clachează, neputând depăși ceea ce omenește ar deveni imposibil? N-am ajunge la soluții pompieristice ridicole, mult mai disperate, decât evacuarea spitalului „Foișor” în toiul nopții?

În asemenea moment, nici declarațiile politice, nici moțiunile sau protestele de stradă, nimic n-ar fi de folos decât soluțiile, ideile, propunerile concrete, operative și practice, capabile să ușureze suferințele și să salveze vieți.

Iar soluțiile și ideile de la  cine le-am putea aștepta? De la premierul numit politic? De la șefii partidelor aflați la putere? De la liderii Opoziției? De la Parlament? De la Avocatul Poporului? De la Șoșoacă? Firea? Grindeanu?

Am tot respectul pentru funcția acestor demnitari, ei și-au spus totdeauna părerea în momente grele,  dar nu știu să fi venit vreunul vreodată cu o soluție-minune, să spună: „facem asta și suntem salvați, măcar pentru moment”.

Îmi aduc aminte de o situație oarecum asemănătoare, din anii războiului. În 1942 spitalele nu făceau față avalanșei de răniți, veniți de pe front. După un scurt tratament în spitalele mobile de campanie, ei erau trimiși în țară, pentru a fi îngrijiți în clinici de specialitate. Acestea însă erau, vorba românuui,  full.

Se impunea fără întârziere o soluție operativă. Și a apărut una, a nu știu cui: cele mai potrivite clădiri ale marilor licee s-au reamenajat în spitale, iar cursurile elevilor au fost predate după amiaza, în spațiile altor școli.

Simplu. Eram elev la „Sfântul Sava”. Am luat vacanța de Crăciun la 22 decembrie (era zi fixă), iar după Bobotează, în liceul meu, reamenajat rapid, funcționa deja un spital militar. N-am pierdut nicio zi de școală. Cursurile au continuat după amiaza, în localul liceului vecin „Sfântul Iosif”, oferit cu generozitate de managerii catedralei catolice cu același  nume.

Nimeni n-a crâcnit, n-a protestat, nu s-a opus, n-a comentat. Toată lumea știa că asta trebuie făcut, întrucât altfel nu se poate. Nu exista altă soluție, nu erau alte spații în țara lovită de război.

Astăzi – paradoxal lucru! - țara duce lipsă de spații pentru paturi de spital, dar sunt destule construcții noi, cu spații pentru birouri, înălțate de dezvotatorii imobiliari înaintea pandemiei. Pe fațade, putem citi uneori „to rent” sau „to sale”. Înăuntru e pustiu.

Nu se compară efortul pentru construirea unui spațiu nou, cu efortul reamenajării și utilării unei clădiri existente.  Cu atât mai mult, cu cât asemenea construcții au adesea doar pereții externi din cărămidă și beton, iar compartimentările interioare sunt executate din plăci de rigips.

Rigipsul se poate muta sau reinstala oricum, permite orice fantezie arhitecturală și este aproape la fel de versatil,  precum decorurile de mucava de pe o scenă de teatru.

Firește, s-ar impune redimensionarea și reconfigurarea instalațiilor, ceea ce nu este ușor, dar nici imposibil. Este treabă de rutină inginerească,  atât ca proiectare, cât și ca execuție.

Se impune pricepere, voință și profesionalism. Plus curaj.  Subliniez curajul, întrucât există astăzi un sindrom de teamă în a lua inițiative îndrăznețe. Apar reticențe și fiecare se întreabă: „ce mi se va întâmpla mie oare, dacă o zbârcim, cumva?”.

Îl avem exemplu pe doctorul Arafat, autorul unei inițiative bune ca idee de avarie, dar care se află chiar în aceste ceasuri sub tirul necruțător al celor care n-au avut în viața lor nicio idee – fie ea bună, fie rea. Singurele lor idei sunt imperativele „Jos” și ”Demisia!”.

Aici ar trebui să intervină factorul politic, care are pârghii să-l pună la adăpost pe autorul soluțiilor și al ideilor. Iar adăpostul îl poate asigura Parlamentul României. Soluția poate fi decretată lege și din acel moment se va bucura de alt statut decât o idee oarecare.

Căci una este dacă s-a aplicat soluția lu’ Cutare și alta este dacă s-a procedat conform legii, dezbătută în Parlament, votată tot acolo, promulgată de președinte și publicată în Moniturul Oficial.

E greu să mai crâcnești.  Guvernul ar putea să investigheze urgent eventualele construcții nefolosite și indicate pentru a fi reamenajate ca unități spitalicești, ar putea propune o procedură rapidă privind achiziționarea lor, reproiectarea, angajarea executantului, achiziționarea echipamentelor necesare, totul.

Parlamentul ar dezbate, ar efecuta corecțiile necesare și prin vot ar da legitimitate respectivei propuneri.  Concomitent, ar ușura o uriașă răspundere de pe umerii inițiatorului.

Dar ideea cu spațiile promovate de dezvoltatorii imobiliari și ajunse disponibile nu este decât un exemplu. Am convingerea că, dacă autoritățile ar încuraja inițiativele, specialiștii ar ști să găsească soluții chiar mai operative și mai eficiente pentru a obține noi capacități spitalicești în capitală și în țară.

Bucureștiul este cea mai expusă metropolă europeană la riscurile seismice majore. Cea mai expusă țară din lume este Japonia.  Acolo însă cel puțin 20% din capacitățile de spitalizare sunt totdeauna libere și pregătite în permanență pentru situațiile de urgență. Japonezii s-au organizat să nu ajungă la căutarea soluțiilor de avarie.

Cred că japonezul ar rămâne perplex să afle că există în lume o metropolă amenințată seismic, dar care dispune în spitale de zero paturi, libere pentru a fi folosite în situațiile de urgență rezultate după seism.

Privind realist, sacina noastră nu este numai de a găsi la moment soluții de avarie pentru actuala fază a pandemiei, ci a organiza soluții, tot de avarie dar pe termen mediu, pentru cazul unui cutremur major.

Pe termen lung, ne putem gândi la  spitalele regionale și la cel metropolitan, prevăzute fără fonduri într-un program nesustenabil de guvernare al PSD și rămas de izbeliște.  Necesitatea spitalelor rămâne valabilă.

Conform unora, ele vor fi gata în anii următori, conform altora în deceniile următoare, iar conform altora, abia după ce trece încă un cutremur și-i va da atunci Dumnezeu românului proverbiala minte, cea de pe urmă.

POST SCRIPTUM

Capacitatea spitalelor nu presupune numai clădiri, ci și personal pe măsură. Este o naivitate să ne închipuim că mulțimea celor plecați și instalați pe alte meridiane se va lăsa ispitită de creșterile salariale sau alte atracții seducătoare din România și se va întoarce grămadă.

Singura soluție este crearea de facultăți noi în centrele urbane ale țării. Există candidați berechet și niciodată nu refuză un tânăr perspectiva de a se face doctor. Deja e târziu, dar dacă Ministerul Educției, domnul ministru Cîmpeanu personal,  nu rezolvă urgent această problemă, s-ar putea să construim spitale și să nu avem ce face cu ele.

Citește mai multe despre scandalul de la Foișor și tragedia de la Victor Babeș:


Te invităm și pe pagina noastră de Facebook, unde vei găsi multe lucruri interesante, în plus față de site. Îți mulțumim că ne citești!