Dacă spitalul Foișor trebuia sau nu reprofilat pe spital COVID, acesta nu este un subiect de presă. Este o problemă a specialiștilor și numai a lor.
Subiect de presă este însă stilul cum s-a procedat, provocând un scandal iscat într-un moment când tocmai asta ne mai lipsea, vorba românului.
S-a procedat într-un mod care dovedește că nimeni nu a avut un plan de bătaie privind procedura de urmat, pentru a evita nemulțumirile, conflictele și chiar tulburarea liniștii publice în zona Foișorului de Foc, un cartier lnștit și aproape patriarhal al capitalei.
Este de apreciat explicația bine documentată prezentată de domnul Raed Arafat chiar în noaptea de vineri spre sâmbătă, cu detalii privind numărul bolnavilor grav, a numărului de paturi imediat necesare și inexistente, a situației tragice a suferinzilor și a necesității stringente de a crea noi capacități de spitalizare a bolnavilor. Timpul presa, iar situația cerea o rezolvare imediată.
Apreciez meritele doctorului Arafat, cel care a pus pe picioare SMURD și serviciile pentru situații de urgență. Dar regretele cu privire la acțiunea din noaptea de vineri spre sâmbătă la spitalul „Foișor” nu mi se par deloc la înălțimea documentatei explicații:
„Ne pare rău, știu că este un disconfort, dar una este a genera un disconfort și alta e să nu acționăm și (…) să avem pacienți pe care nu îi putem prelua sau transfera”.
Corect ar fi fost să recunoască domnul Arafat că, mai mult decât disconfort, s-a generat o situație inadmisibilă, când bolnavii au trebuit evacuați din spitale pe nepusă masă și chiar în toiul nopții.
Așa ceva nu am văzut decât în 1944, când Bucureștiul era bombardat noaptea de avioanele inamice (veneau cu precizie la orele 24.00) și uneori bombele loveau spitale. Bolnavii erau duși cu targa și adăpostiți prin locuințele din zonă, întrucât alte spitale erau deja arhipline. Dar era război.
Pe scurt, situația creată trebuia evitată cu orice preț și cred că putea fi evitată, dacă acea „muncă de lămurire” (ah, ce sintagmă perimată, din vremuri perimate!), de care vorbește domnul Arafat, referindu-se la conducerea spitalului „Foișor”, ar fi fost desfășurată temeinic cu câteva zile mai devreme, eventual cu o săptămână sau mai mult.
Dar adevărata vină pentru cele întâmplate eu n-aș căuta-o la oameni, care au făcut tot ce au putut și tot ce s-au priceput să facă, mai bine sau mai rău. Adevăratele cauze pentru tot ce s-a întâmplat sunt mult mai adânci.
- Subdimensionarea sistemului sanitar în România este demult și bine cunoscută. Atât de bine încât nici PSD n-a putut-o ascunde și a prevăzut-o în programul său din guvernarea trecută, incluzând construirea a opt spitale regionale, plus unul metropolitan în București.
Cu ele, sau măcar cu o parte din ele, România ar fi făcut față chiar și la amenințarea Covid. Dar, mânat de alte avânturi populiste, PSD a prevăzut în bugetele anuale zero lei pentru construcția acestor spitale. Ca urmare, nu a început construcția la niciunul.
Ce bine ne-ar fi prins să fi avut gata măcar jumătate din ele acum, în plină pandemie!
- Guvernele instalate la cârma țării în ultimii 31 de ani au dezgustat populația și au descurajat specialiștii. Medicii - și nu numai ei – au ales calea străinătății. Nu e cazul să-i judecâm pe ei.
Dar este cazul să-i judecâm pe politicienii care n-au fost în stare să prevadă această situație și să instituie suficiente locuri în facultățile de medicină – eventual să creeze chiar facultăți noi – penru că, plecând atâția câți pleacă – să rămână în țară suficienți pentru spitalele ce se vor construi.
Ar fi existat suficienți tineri dornici să devină medici, dar niciun partid din fostele guvernări nu și-a asumat răspunerea de a recunoaște nevoia completării cu cadre a personaului sanitar care pleacă – mă refer atât la medici, cât și la asistente.
- În acest ceas al treisprezecelea, când suntem nevoiți să cazăm bolnavii grav ore întregi în ambulanțe, întrucât în clinci nu s-au eliberat încă locurile, în loc să ne concentrăm toată capacitatea pe căutarea soluțiilor, factorii politici calcă uneori peste cadavre, sperând să culeagă capital politic din suferințele altora.
Așa se explică apariția intempensivă în peisaj a unei doamne senatoare, incapabilă să caute soluții, dar imperativă în felul ei: “dacă nu începem să luăm atitudine, s-a terminat cu România”.
Așa se explică discursul extremist al șefului Opoziției: “Este criminal ceea ce faceți. Și ar trebui să înfundați pușcăriile, nu să ieșiți la televizor să explicați inexplicabilul”.
Tot extremiste mi se par și cuvintele senatoarei Firea, și ea incapabilă să propună vreodată o soluție practică: „Au trecut 15 ore şi nicio demisie! Dictatură”.
Sigur că, ceea ce s-a petrecut la „Foișor” este reprobabil, sigur că ar fi fost înțelept un plan de bătaie dinainte pregătit, sigur că medicii de la „Foișor” aveau dreptate din punctul lor de vedere, dar este regretabil că Opoziția, cât este ea de Opoziție, în loc să înțeleagă dificultatea momentului și să contribuie la căutarea soluțiilor, pentru a corecta derapaje ale celor de la Putere, nu cunoaște decât limbajul măsurilor extreme, parcă n-ar cunoaște înțelepciunea populară, care ne-a învățat că niciodată nu se aruncă apa murdară din albie, cu copil cu tot.
POST SCRIPTUM
Simt un dezgust aflând de o declarație a doctorului Alexandru Rafila, cu privire la evenimentele în discuție: „Vă spun, pe surse, că nu a existat niciun fel de consens cu Corpul Medical de la Spitalul Foişor care să agreeze acest tip de comportament”.
Domnul Rafila este cercetător, medic de renume, om de laborator. M-aș fi aștepat de la domnia sa la o propunere pentru un altfel de mod de lucru în domeniul sanitar, ceva care să îndrepte starea de fapt, măsuri precise, capabile să înlăture actualele carențe din sistem.