Cum se încheie violențele dintre Israel și Hamas și de ce bătălia simbolică e importantă

Cum se încheie violențele dintre Israel și Hamas și de ce bătălia simbolică e importantă

Conflictul acesta e unul în care se confruntă dreptatea israelienilor cu dreptatea palestinienilor și, tocmai de aceea, lucrurile nu sunt fie albe, fie negre,  doar că în ultima vreme vedem cum confruntarea e între greșelile israelienilor și acelea ale palestinienilor, scrie Amos Oz, unul dintre adepții soluției celor două state și ai compromisului, dar nu ai fanatismului.

Într-un interviu pe care mi l-a acordat telefonic, Amos Oz a deplâns calitatea liderilor politici și nu se referea la erudiție, ci la proiectele politice pe care aceștia le construiau, în afara calculelor personale de putere.

Era după înmormântarea lui Shimon Peres și alegerea lui Donald Trump în funcția de președintele al SUA, un președinte care, deși și-a propus, pe urmele lui Truman și Bill Clinton, să își treacă în palmares pacea israelo-palestiniană, așa cum cei doi nu au reușit, mai degrabă a creat premisele unor resentimente care se văd astăzi, când între organizația Hamas, considerată teroristă de SUA și UE, și statul Israel, a reînceput un război de uzură.

La mijloc sunt, ca în 2008, 2012 și 2014, palestinienii din Fâșia Gaza, zonă controlată militar și politic de Hamas și din care Israelul și-a retras trupele în 2005.

Și nici nu și-ar dori să revină în Gaza, acesta fiind, în opinia lui Dov Vaxman, în volumul The Israeli-Palestinian Conflict: What Everyone Needs to Know, răul cel mai mic pentru Israel, pentru că o relocare militară ar fi doar costisitoare și i-ar atrage mai multă responsabilitate în ceea ce privește viața celor aproape două milioane de palestinieni.

Nici Hamas nu vrea Israelul înapoi în Gaza, din contra, vrea un control autoritar al populației, dar pentru asta are nevoie să alimenteze narațiunea opresorului. Și atunci lansează rachete către Israel, anticipând răspunsul în forță al acestuia.

Nici măcar Amos Oz, care povestește cât de tare l-a îngrozit prima zi de război, încât impulsul lui a fost să caute un telefon, să sune poliția și să denunțe că oamenii își fac rău unii altora, nu era adeptul unei reacții pasive a Israelului.

Sunt de părere că este nevoie uneori de a folosi forţa pentru a te împotrivi fanatismului. Eu nu sunt un pacifist, nu sunt genul care să “întoarcă şi celălalt obraz” duşmanilor. Nu sunt adeptul lui “make love not war”. În vocabularul meu, răul suprem nu este războiul sau violenţa, ci agresiunea. Şi de multe ori agresiunii trebuie să i se răspundă prin forţă. Cred însă în forţa compromisului. Cred ca viaţa însăşi se bazează pe compromisuri.

Ştiu ca mulţi dintre tinerii idealişti, de orice fel ar fi, de stânga sau de dreapta, au tendinţa să considere ”compromisul” drept un cuvânt respingător. Pentru ei este sinonim cu oportunismul, lipsa de verticalitate morală, lipsa de onestitate. Dar nu este aşa în vocabularul meu, unde “compromisul” este sinonim cu “viaţa”. Oriunde există viaţă apar şi compromisuri. Iar opusul acestui cuvânt nu este “idealismul” şi nici “integritatea”. Opusul compromisului este fanatismul şi moartea.

Amos Oz

Doar că atunci când Israelul trage înapoi, imaginea este aceea a statului puternic care își măsoară forța cu o enclavă în care oamenii trăiesc prost, aproape jumătate dintre ei din ajutoare umanitare. O imagine reală, dar care nu arată cum s-a ajuns aici.

Cine e Hamas și de ce nu toți palestinienii sunt teroriști

În cei câțiva ani de când Hamas controlează Fâșia Gaza, nivelul de trai al oamenilor a scăzut dramatic. Pe de o parte, din cauza mizei Hamas, de a folosi banii pentru înarmare, pe de altă parte, din cauza blocadei impuse de Israel, căreia i s-a adăugat închiderea frontierei cu Egiptul și a economiei subterane care se făcea astfel.

Dar Hamas nu a ajuns la putere printr-o lovitură militară, ci în urma unor alegeri: în ianuarie 2006, a câștigat 74 dintre cele 132 de locuri, în procente 56%, mai mult decât obținuse la votul popular. 

Or, asta scoate organizația înființată în 1987, după prima Intifada,  și care se revendică din Frăția Musulmană din registrul pur al terorismului, adăugându-i o latură socială și politică.

Nu toți palestinienii din Fâșia Gaza sunt înrolați în Hamas, nu toți susțin terorismul sau sunt teroriști. Toți palestinienii din Gaza însă sunt prinși la mijloc și nu au cum să se retragă din acest rol greu, de vreme ce din Gaza nu se iese.

Spre deosebire de Fatah, Hamas militează pentru islamizarea Gazei, dar nu în felul unei revoluții islamice pe care am întâlnit-o la alte state arabe, ci mai degrabă, spune Vaxman, după modelul lui Erdogan în Turcia. De altfel, Erdogan este unul dintre susținătorii deschiși ai lui Hamas.

Pentru asta, Hamas are nevoie de confruntarea ritmică cu un dușman care să atragă, pe lângă resentimentele palestinienilor, și oprobriul organizațiilor umanitare internaționale.

Ce vrea Israelul și ce vrea Benjamin Netanyahu

În principiu, Israelul vrea securitate și vrea să nu piardă bătălia narativă. Războiul simbolic este la fel de puternic și se vede chiar și în vocabularul folosit: de pildă, dacă palestinienii au reușit să impună sintagma „teritorii ocupate” pentru Cisiordania și Fâșia Gaza în vocabularul internațional, discursul politic din Israel folosește în continuare echivalări de tipul „teritorii administrate”.

Nu vrea să reia un control militar asupra Gazei, care l-ar costa prea mult, dar nici nu își permite să lase Hamas-ul să îl provoace mai mult, pentru că astfel pierde primul obiectiv, securitatea pentru toți israelienii. Așa explică Vaxman strategia Israelului: nu anihilează Hamas-ul, dar îi reduce major capacitatea, distrugându-i resurse importante.

„Faptul că Hamas controlează Gaza convine Israelului. Ofensivele sale contra Hamas, în 2008 – 2009, 2012 și 2014, nu au vizat distrugerea grupării sau îndepărtarea de la putere, deși au fost membri ai cabinetului care au militat pentru asta. Israelul a vrut să slăbească Hamas”.

Problema este că Hamas s-a întărit mai mult decât pare a fi prevăzut Israelul și atunci riposta a fost mult mai puternică, mergând până la distrugerea unei clădiri din Gaza unde erau și sedii ale unor instituții internaționale de presă.

Aparent, situația i-ar putea folosi lui Benjamin Netanyahu, pentru a rămâne la putere, după ce în ultimii doi ani nu a câștigat patru runde de alegeri și totuși a format guvernul, dar consecința poate fi și de bumerang.

Societatea israeliană este epuizată de război și nu este dispusă să fie parte din narațiunea unui stat puternic care trebuie să atace, pentru a se apăra, așa cum stipula doctrina Begin (statele inamice ale Israelului nu trebuie lăsate să se înarmeze nuclear).

Fania Oz, de pildă, scriitoare la rândul ei, scrie pe Facebook că, atunci când credeau cu toții că Netanyahu va pleca de la putere, acesta s-a întors ca un Golem, dar că israelienii vor pace, evrei și arabi deoptrivă. Un mesaj similar a transmis și Noah Yuval Harari.

Așa cum scrie Daniel Gordis, în Israel. Scurtă istorie a unei națiuni renăscute (Humanitas), una dintre trăsăturile de fond ale israelienilor este autocritica, asta îi face să se pună sub lupă destul de drastic, dacă ne uităm la ce scriu David Grossman, Eshkol Nevo, Meir Shalev, scriitori din generații diferite, dar care cer o acceptare a narațiunii palestiniene și o abordare reală a soluției celor două state, deloc îndrăgită de Netanyahu.

Autocritica, de pildă, este cea care a dus la demisia lui Ariel Sharon, după masacrul de la Sabra şi Shatila, unde milițiile creștine au ucis refugiați palestienieni, iar soldații israelieni, care controlau zona, nu au intervenit.

O rezumă David Grossman, unul dintre intelectualii umaniști de calibru, în interviul pe care l-am făcut anul trecut:

Am scris cărți despre conflictul dintre Israel și palestinieni. De fiecare dată când am făcut-o, a fost dificil pentru mine, deoarece a trebuit să înțeleg cum un palestinian, care e dușmanul meu, observă textul conflictului dintre noi, cum mă observă el pe mine. Cum vede el calitățile rele pe care toată lumea le întoarce spre dușmanul său? Poate că inamicul este cel care simte asta înainte să o simți tu: în ce măsură s-au infiltrat caracteristicile neplăcute ale unui invadator în organele mele interne?

Dacă ne uităm la noi înșine prin ochii dușmanului nostru, nu ne va schimba în totalitate, nu ne va face să ne identificăm în totalitate cu interesul dușmanului nostru. Dușmanul nu este un sfânt. Și dușmanii au greșelile și crimele lor. Dacă ne permitem să privim realitatea noastră din punctul lor de vedere – și de obicei cei cotropiți văd aspecte pe care nu vrei să le recunoști în tine – dacă facem asta, poate conflictul ar fi putut fi rezolvat mult mai devreme.

Când și cum se va încheia conflictul

Sunt patru puncte trecute în revistă de Vaxman asupra cărora cei doi actori nu au căzut de acord nici la Camp David, nici la Oslo și care par a fi greu de atins:

  1. Autoritatea asupra Ierusalimului de Est, adică asupra orașului vechi, esențial în imaginarul și în cultura ambilor
  2. Frontierele Palestinei, adică situația din Cisiordania, mult mai importantă strategic pentru Israel decât Fâșia Gaza, atât din motive sociale, cât și geostrategice
  3. Soarta refugiaților palestinieni, mai ales a celor din Liban. O Lege a reîntoarcerii pentru ei, așa cum există cea pentru evrei, este imposibil de acceptat pentru Israel, care nu se poate încărca astfel demografic și care ar vrea ca statele arabe să îi fi integrat, așa cum a integrat el propriii refugiați, evreii din Africa, de pildă. Un lucru iarăși greu de crezut, de vreme ce palestinienii din Liban se confruntă cu discriminări masive, de la accesul la școli și spitale publice până la locurile de muncă.
  4. Securitatea. Va fi greu, e una dintre concluziile de traseu ale cărții editate de Oxford, să se găsească soluția care să garanteze deopotrivă libertate pentru palestinieni și securitate pentru israelieni.

Amos Oz, pe care l-am citat la început, vedea cum conflictul teritorial și fără să fi avut o dimensiune religioasă se transformă într-unul simbolic, acolo unde se înfruntă mai degrabă greșelile și nedreptățile fiecăruia: calitatea politică a liderilor și compromisul, dar nu fanatismul.

Citește mai multe despre acest subiect:

Citește interviurile și analizele semnate de Magda Grădinaru


În fiecare zi scriem pentru tine. Dacă te simți informat corect și ești mulțumit, dă-ne un like. 👇