Tocmai când la București împărații se dezbrăcau politic la piele într-o ședință care va intra în antologie, la Washington, Mircea Geoană înregistra un interviu prin care, practic, își anunța candidatura prezidențială în cei mai fermi termeni posibili, având în vedere funcția în care încă se mai află, de secretar adjunct NATO:
„…Trebuie să-mi fac datoria la NATO până în ultima zi de mandat. Este un lucru evident obligatoriu și care face parte din etica mea profesională și din obligațiile mele de lider politic român și la nivelul NATO. Dar, văzând ce se întâmplă în țară și în afara țării, sunt tot mai aproape de o decizie”.
Și, după cum mi-a repetat de vreo două ori în ultimele zile un interlocutor extrem de conectat la măruntaiele politicii românești și la sondajele reale: în momentul vorbirii, Mircea Geoană este președintele României. Ceea ce nici măcar nu e surprinzător sau greu de argumentat.
După eșecul epic al candidaturii comune în Capitală și despărțirea în candidaturi individuale, rămâne foarte puțin spațiu pentru ca la prezidențialele mutate în septembrie (se aude că vor să le mute la loc în decembrie, ceea ce nu cred că ar mai surprinde pe cineva) PSD și PNL să mai poată veni cu un candidat comun.
Susținerea comună a unui independent este moartă, îngropată și cu parastasul făcut după episodul Cîrstoiu, cel puțin pentru că nu văd niciun om cu respect pentru imaginea proprie care să se mai încurce cu Nicu și Marcel, după ce a văzut cum a fost tratat candidatul comun.
Iar prezidențiabil comun politic, de la vreunul dintre cele două partide, nu este o soluție viabilă din motivul pentru care nu avea cum să funcționeze nici la București: respingere majoră a oricăruia dintre candidați de electoratul celuilalt partid.
Sperietoarea cu extremismul în mod evident nu a prins, deci nu va împinge pe nimeni buluc la urne.
Țara și coaliția, la păcănele
Cel mai rău pentru cei doi cavaleri ai apocalipsei coaliției, Nicu și Marcel, nu este însă eșecul candidaturii comune la București în sine. În politică există calcule și evaluări greșite, nu cred că cineva a fost scutit de ele oriunde în lume.
Cea mai rea este evidența șocantă că nu aveau ce calcul sau plan să greșească pentru că nu aveau niciun calcul, niciun plan. Evidența e că totul a fost o improvizație pe genunchi, un joc la păcănele. Criza aceasta i-a lăsat politic în chiloți, amatori și impostori.
ASTĂZI PE SPOT:
Dacă era vorba doar despre propriul lighean electoral îi privea, dar acești oameni conduc o țară fix așa cum i-am văzut conducând chestiunea candidatului unic. Fără un plan fundamentat, fără cifre, fără analize serioase. O țară condusă ca la păcănele.
Pentru Marcel Ciolacu este demolator și spectacolul umilinței. Umilința față de Gabriela Firea, recuperată ca salvatoare după ce a umilit-o la rândul său - candidatul deocamdată, candidatul fifty-fifty, căreia acum promite să îi adune personal semnături.
Umilința față de Piedone, cel cu care nimeni nu voia să vorbească, cel cu fumul grătarelor, de care acum se milogește să renunțe la candidatură. Decizia nu e la Piedone, e la Dan Voiculescu. Și cu cât perpelirea e mai lungă, cu atât prețul retragerii ar fi mai ridicat.
Miza lui Dan Voiculescu nu este neapărat Primăria Capitalei. Ea este un mijloc pentru a ridica scorul partidului său peste 5% la europarlamentare și la parlamentare, pentru a fi din nou jucător politic.
Își dorește Ciolacu într-adevăr ca Gabriela Firea să câștige? Am mai scris, grea întrebare. În ecuația internă din partid, nu are nevoie de un rival victorios, deci înainte de episodul Cîrstoiu răspunsul ar fi fost ferm negativ.
De-acum, însă, eșecul Gabrielei Firea nu va mai fi al ei, va fi al lui, pentru că Firea a intrat prea târziu, după aiureala lui cu candidatul comun, pentru că dacă nu întârzia, Piedone nu intra, pentru că l-a antagonizat pe Piedone.
"Dacă Firea era din prima nominalizată, azi eram candidat la Sectorul 5", declarația asta pe care Piedone o repetă obsesiv o va auzi obsesiv Ciolacu, dacă Firea pierde. Episodul Cîrstoiu a schimbat totul.
În plus, după ce au lipit europarlamentarele, ca să le potențeze, de locale, după ce au făcut liste comune, sigur că toate accidentele de la locale se vor repercuta asupra scorului de la europarlamentare.
Marele vinovat
Cu ștampila de amatori, politic în chiloți, înarmați cu coifuri de hârtie și săbii de lemn, cei doi cavaleri ai apocalipsei vopsesc cât mai pot gardul, dar în spatele lui, la prezidențiale, îi așteaptă leopardul.
Mircea Geoană a fost și el în chiloți în 2009, a simțit țărâna în dinți și umilința ascuțită din ștampile batjocoritoare care l-au urmărit ani de zile. A traversat singur deșertul, dar are meritul de a fi metabolizat trecutul și, aparent cel puțin, să fi învățat din el, astfel încât a reușit o puțin probabilă acum 15 ani reinventare.
S-a rafinat în politica de nivel înalt, a schimbat ștampilele interne cu eticheta valoroasă a NATO. Singurul pericol real este să pice în păcatul aroganței care l-a mai costat în trecut. Una peste alta, comparație cu restul ofertei nu prea există.
Dar pentru această situație, principalii vinovați nu sunt cei doi lideri ai coaliției. Ei atâta pot și sunt un produs al principalului vinovat. Cel care de la Seul a scuipat printre dinți constatarea că pierderea candidatului comun nu este vreun mare succes.
În 10 ani, dl Klaus Iohannis a distrus politica din România cu tenacitate și migală. Ca să își asigure o viață comodă, ca să nu îl deranjeze nimeni, ca să nu îi opună nimeni rezistență, ca să aibă puterea absolută în interes propriu, dl Iohannis a defrișat prin toate mijloacele clasa politică.
A distrus mecanisme politice, a îndoit logica politică, a smintit democrația și bunul simț. Nicu și Marcel sunt încununarea muncii lui politice neobosite.
Nu e nimic nefiresc ca singura ofertă viabilă să fie una care vine din afara țării, din afara sistemului Iohannis.