Pe 24 iulie 1974 s-a încheiat în Grecia dictatura militară. De atunci ţara a traversat mai multe suişuri şi coborâşuri. Dar democraţia s-a consolidat şi a învăţat să se apere.
În toiul unui val de caniculă Grecia aniversează împlinirea a 50 de ani de la reinstaurarea democraţiei. Prin ceremonii de stat, expoziţii, concerte şi prin emiterea unei monede euro comemorative.
Domneşte bucuria că democraţia a rezistat atât de mult în istoria modernă a ţării. Dar domneşte şi melancolia că reinstaurarea ei s-a bazat, în 1974, pe o tragedie care dăinuie în continuare. Fiindcă prăbuşirea juntei militare are strânsă legătură cu divizarea Ciprului.
Divizarea Ciprului şi sfârşitul juntei militare
O retrospectivă: Pe 15 iulie 1974 regimul militar care a pus mâna pe putere în 1967 a înscenat un puci împotriva guvernului legal al Preşedintelui Ciprului, Mitropolitul Makarios al III-lea. Turcia s-a temut că Grecia va anexa Ciprul şi de aceea a trimis trupe pe insulă. Acestora armata elenă nu le-a putut face faţă. De atunci o partea a Ciprului este ocupată de armata turcă şi Nikosia a rămas ultima capitală divizată din Europa.
Eşecul militar din Cipru a dus la prăbuşirea juntei militare din Grecia. Părţi ale marinei ostile regimului l-au alungat de la putere de potentatul Dimitrios Ioannidis. Pe 23 iulie 1974 regimul coloneilor a predat puterea unui guvern civil. O zi mai târziu, pe 24 iulie, s-a întors din exilul din Franţa fostul premier Konstantin Karamanlis, care în scurt timp şi-a prezentat noul cabinet. Şi personalităţi cunoscute ale vieţii culturale, între care Mikis Theodorakis şi Melina Mercouri, s-au întors în Grecia din exil.
Desigur existase şi înainte rezistenţă faţă de dictatură. Punctul culminant a fost revolta studenţilor de la Politehnica din Atena, reprimată sângeros pe 17 noiembrie 1973 de dictatura militară. Mii de greci şi-au părăsit atunci ţara plecând în exil. Redacţia elenă a DW a devenit portavocea rezistenţei faţă de regimul coloneilor. Dar incidentele din Cipru au provocat prăbuşirea dictaturii militare.
Prima democraţie viabilă
În aceste zile Grecia aniversează sfârşitul dictaturii şi priveşte cu mândrie la ultimii 50 de ani de democraţie. De săptămâni politicieni, jurişti, istorici, politologi, artişti şi ziarişti îşi prezintă opiniile legate de succesurile şi eşecurile ţării lor din ultimele cinci decenii. În context se vorbeşte în continuare despre "metapolitefsi", perioada de transformare, de parcă nu ar fi cert că democraţia va dăinui cu adevărat în continuare.
Dar a treia Republică Elenă este stabilă şi capabilă de autoapărare, în ciuda numeroaselor crize politice şi economice. Armata a fost definitiv alungată din sfera politică. Regele a fost alungat de pe tron deja în decembrie 1967 de regimul coloneilor şi nu s-a întors nici după prăbuşirea dictaturii militare. Rezistenţa împotriva ocupaţiei naziste în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost recunoscută de stat şi Partidul Comunist a revenit în legalitate. Majoritatea rănilor provocate de războiul civil din perioada 1944-1949 sunt vindecate. Şi parlamentarismul a funcţionat de bine, de rău, în ultimii 50 de ani.
Schimbarea de guvern a devenit normalitate
Şi schimbările de guvern fac parte din viaţa de zi cu zi în cea de-a treia Republică Elenă. Aceasta s-a putut pentru prima dată constata în 1981, când socialiştii formaţiunii PASOK au câştigat alegerile şi conservatorii din Nea Dimokratia (ND) şi-au recunoscut înfrângerea la urne.
Şi după criza din 2010, când statul ajunsese în pragul falimentului, democraţia a rămas stabilă. Pentru prima dată ţara a fost guvernată atunci de o mare coaliţie alcătuită din adversarii juraţi ai ND şi PASOK. Iar când acest guvern nu a reuşit să gestioneze criza economică a datoriilor, la putere a venit, în 2015, stânga radicală, prin formaţiunea SYRIZA, într-o coaliţie inedită cu populişti de dreapta.
După ce criza a fost rezolvată în sfârşit, cu mult efort, cu sacrificii şi ajutoare masive din partea UE, grecii i-au votat iarăşi pe conservatori.
Încredere clară în occident
Republica Elenă modernă s-a decis pentru apartenenţa la Occident. Ţara este membră a NATO încă din 1952. În 1981 a fost admisă în Comunitatea Europeană şi din 2001 este membră a zonei euro. Chiar şi în timpul crizei financiare dintre anii 2009-2019 Grecia a rămas membră a UE, în ciuda ameninţărilor proferate de câte un politician european sau altul.
Ţara s-a consolidat şi în plan intern. A fost dotată cu sisteme publice de educaţie şi sănătate, deschise tuturor, şi un drept al familiei foarte progresist deja la debutul anilor 1980. Drepturi egale pentru bărbaţi şi femei (cel puţin teoretic), chiar şi dreptul la avort. Recent (15.02.2024) a fost legalizată şi căsătoria între persoanele de acelaşi sex. Grecia a devenit astfel prima ţară ortodoxă care a adoptat o asemenea lege.
"Patrie, Religie, Familie"
Dar guvernele elene au reuşit (şi au vrut) foarte rar să adopte legi contrare învăţăturii Bisericii. Deviza juntei militare "Patrie, Religie, Familie" este încă puternic ancorată în minţile unora dintre greci. În timpul crizei economice şi-a făcut pentru prima dată apariţia, după dictatură, o extremă dreaptă militantă pe scena politică. Gruparea neonazistă "Zorii Aurii" a reuşit în 2012 să intre în Parlament şi a tot fost aleasă până când unii membri ai săi au fost condamnaţi în 2020 în calitate de ucigaşi şi gruparea a fost interzisă fiind considerată o organizaţie criminală.
Dar calitatea este chestionabilă
În ciuda tuturor reuşitelor, grecii nu sunt mulţumiţi de calitatea democraţiei lor. Potrivit unui sondaj realizat pentru institutul Eteron, 82,2 la sută din cei chestionaţi au declarat că nu există orânduire de stat mai bună decât democraţia, dar 70 la sută din ei s-au declarat nemulţumiţi de modul în care democraţia funcţionează în Grecia.
Doar 34 la sută au declarat că au încredere în instituţii, 31,4 la sută că au încredere în guvern şi doar 29,4 în sistemul de justiţie din ţară. Iar Parlamentul nu se bucură decât de încrederea a 25,9 la sută din repondenţi. Grecii au foarte mare neîncredere în partide. Doar 13,6 la sută din ei aşteaptă ceva bun de la ele. În fine, pe locul codaş se află mass media, a cărei muncă este apreciată de numai 6,5 la sută din repondenţi.
Cetăţenii ţării sunt nemulţumiţi că deciziile guvernamentale sunt dictate de interesele celor puternici şi bogaţi iar partidele nu luptă pentru interesul public. Sunt revoltaţi de corupţie şi de faptul că partidele şi politicienii nu dau seamă pentru ceea ce fac. Grecii privesc de asemenea cu pesimism spre viitor. Mai bine de jumătate din ei sunt de părere că actuala generaţie trăieşte mai prost decât generaţia părinţilor lor iar două treimi din ei estimează că generaţiei viitoare o să-i meargă şi mai prost.
Autor: Kaki Bali, corespondentă DW la Atena