Marte nu a fost întotdeauna planeta aridă pe care o cunoaştem astăzi – în urmă cu miliarde de ani, găzduia lacuri, râuri şi chiar oceane – însă ce s-a întâmplat cu toată apa rămâne un mister.
Până în prezent, cercetătorii au crezut că aceasta a ajuns în spaţiu. Însă, conform unui nou studiu, o mare parte din apă a rămas blocată în scoarţa marţiană, relatează miercuri AFP.
Această constatare nu înseamnă, însă, ''că există un fel de rezervor imens de apă'' sub suprafaţa planetei Marte, a avertizat Eva Scheller, cercetătoare la Institutul de Tehnologie din California şi autoare principală a studiului publicat marţi în revista Science.
''Spunem că scoarţa este alcătuită din ceea ce numim minerale hidratate, adică minerale care au apă în structura lor'', a declarat ea pentru AFP.
La începutul istoriei sale, Marte avea suficientă apă lichidă la suprafaţă pentru ca toată planeta să fie acoperită cu apă care ajungea la echivalentul unei înălţimi cuprinse între 100 şi 1.500 de metri, potrivit oamenilor de ştiinţă - prin comparaţie, 1.000 de metri înălţime pe întreaga ''Planetă roşie'' reprezintă jumătate din Oceanul Atlantic, după cum a calculat Eva Scheller.
Astăzi există doar până la între 20 şi 40 de metri înălţime, conform aceleiaşi măsurător: Apă prezentă fie în atmosferă, fie sub formă de gheaţă în calotele polare sau în subsolul marţian.
Aşadar, ce s-a întâmplat cu restul?
Până în prezent, cercetătorii considerau că pierderea acestei ape a fost cauzată de evacuarea atmosferică.
Acest fenomen există şi pe Pământ, însă este mai pronunţat pe Marte prin prisma gravitaţiei reduse.
Moleculele de apă sunt compuse din oxigen şi hidrogen, iar ''atomii de hidrogen sunt foarte uşori'', a explicat Eva Scheller. ''Din acest motiv, ei se pot elibera de câmpul gravitaţional de pe Marte şi pot scăpa în spaţiu'', a adăugat ea.
Însă această teorie poate explica doar pierderea unei cantităţi mici de apă. Cu toate acestea, observaţiile şi analizele prin satelit efectuate de vehiculele robotizate trimise pe Marte au demonstrat că, de fapt, planeta a adăpostit mult mai multă apă.
În plus, studiul nivelului de deuteriu de pe Marte, care alcătuieşte o mică parte din hidrogen şi scapă mai puţin în spaţiu deoarece este mai greu, nu s-a potrivit cu teoriile evacuării atmosferice.
Studiul publicat marţi a construit pentru prima dată un model căruia i-a fost adăugată o teorie complementară.
''Când o piatră interacţionează cu apa, are loc o serie de reacţii chimice foarte complexe ce formează un mineral hidratat'', a explicat Eva Scheller.
Argila este un exemplu foarte comun al unui astfel de mineral şi, de asemenea, cel mai comun pe Marte, potrivit cercetătoarei.
''Pierderea de apă din scoarţa marţiană este cel puţin egală sau mai mare decât evacuarea atmosferică'', a spus ea. Până la 99% din apa care a dispărut de pe suprafaţa marţiană ar putea să fi rămas captivă în roci.
Aridă timp de 3 miliarde de ani
Studiul demonstrează că ''pierderea apei în scoarţă este un mecanism foarte important pentru planete, care dictează momentul în care acestea devin aride'', a spus cercetătoarea.
Acest proces se produce şi pe Pământ, însă datorită tectonicii plăcilor (care nu există pe Marte), apa rămasă captivă este reciclată, prin intermediul fenomenelor vulcanice.
În plus, cunoscând faptul că mineralele hidratate de pe Marte au o vechime de cel puţin trei miliarde de ani, acest lucru înseamnă că ''Planeta roşie'' îşi pierduse deja cea mai mare parte a apei până atunci, potrivit studiului.
''Acum trei miliarde de ani, Marte era mai mult sau mai puţin aşa cum o ştim astăzi'', a declarat Scheller.
Cercetătoarea speră să poată perfecţiona diferitele scenarii luate în considerare în studiul său cu ajutorul roverului Perseverance al NASA, care a ajuns recent pe Marte.
''Perseverance va studia exact acele procese şi reacţii care fac ca apa să rămână prinsă în scoarţă'', a spus ea. S-ar putea dovedi ''cea mai importantă piesă a puzzle-ului'', oferind un răspuns definitiv la această enigmă.
