Tabloul sumbru al economiei globale în zilele noastre poate fi sintetizat într-o singură frază. Deși beneficiază de surse de finanțare din abundență și la dobânzi extrem de mici, deși productivitatea muncii a crescut la cote nemaiatinse în istorie în timp ce salariile au rămas mici, și în pofida faptului că nivelul de impozitare este scăzut, economia globală înregistrează niveluri de creștere foarte slabe de mai bine de 10 ani încoace.
Și cum SARS-CoV-2 s-a lansat abia la începutul lui 2020, nu putem da vina pe COVID-19 pentru această stare precară a economiei.
Nu prea are sens, așa-i?
Fiind preocupat de ceva vreme de acest aparent paradox, mi-a atras atenția o postare (economic) neortodoxă publicată acum câteva zile pe Linkedin de către Andrei Caramitru.
Într-o manieră concisă, domnia sa susține că singura cale de a scăpa de nivelul insuportabil de mare al datoriilor la nivel global este adoptarea unui set de măsuri cuprinzând majorarea veniturilor salariale într-un ritm mai rapid decât ritmul de creștere al PIB și introducerea impozitului pe avere, cu menținerea în același timp a unui nivel cât mai scăzut al dobânzilor.
Argumentul principal pe care îl aduce în sprijinul concluziei sale este că aceasta a fost rețeta economică de succes prin care nivelul datoriilor globale înregistrate la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial - niveluri comparabile cu cele de astăzi, a fost redus gradual în anii ’50 și ’60 până la niveluri rezonabile, motiv pentru care aceeași rețetă ar trebui folosită și în zilele noastre.
Un mix de politici economice de mare forță fără îndoială, dar extrem de greu de adoptat pentru că din punct de vedere economic reprezintă o adevărată erezie.
Într-adevăr, în teoria economică, toate cele trei măsuri propuse sunt dăunătoare mediului economic din zilele noastre.
Chiar așa să fie oare? Să le luăm pe rând
Mai întâi, ideea că salariile nu pot fi majorate decât în condițiile creșterii productivității muncii este astăzi mai degrabă o glumă proastă. Că este așa o demonstrează chiar economia Statelor Unite, unde deși productivitatea muncii s-a dublat în ultimii cincizeci de ani, salariile nu au crescut decât cu 20%.
Și în mod paradoxal această stare de fapt are o justificare în gândirea convențională economică! Întrucât sporul de productivitate se datorează aproape exclusiv automatizării, digitalizării și robotizării economiei, și în mai mică măsură unei forțe de muncă mai harnice și mai educate, nu există nicio justificare economică pentru majorarea salariilor.
Motiv pentru care salariile nu au crescut. Dar pe baza acestei logici fracturate, devreme ce economia este supusă unui proces accelerat de automatizare/digitalizare/robotizare, salariile n-ar trebui să mai crească vreodată. De ce ar face-o?
Apoi, neimpozitarea averilor sfidează atât logica, cât și realitatea istorică. În gândirea economică convențională, un nivel înalt de taxare provoacă o încetinire a activității economice, descurajează inovația și încurajează evaziunea fiscală. Totuși, istoria nu confirmă această teorie, cel puțin în cazul anilor ’50 și ’60.
În acea perioadă cu niveluri de impozitare ridicate, economia a crescut mai rapid și rata de inovare a fost mai mare, prin comparație cu perioada 2000 – 2020.
Mediul economic actual nu a produs însă nicio invenție cu impact social-economic ridicat, cu excepția smartphone. Nimic comparabil cu marile invenții ale anilor ’50 și ’60: circuitul integrat, laserul, computerul, microprocesorul și multe altele.
Pe de altă parte, deși este adevărat că un nivel ridicat de impozitare a veniturilor generează în mod inevitabil un nivel ridicat de evaziune, nu același lucru se poate spune despre impozitarea averilor. Averea este mult mai puțin fluidă ca veniturile și mult mai dificil de ascuns, fiscalizarea fiind mai ușoară și mai eficientă.
În fine, ideea că nivelul de îndatorare trebuie menținut sustenabil ține nu numai de teoria economică, ci chiar de bunul simț comun. Dar ce mai înseamnă ”sustenabil” în ziua de azi, într-un mediu economic inundat de bani ieftini de mai bine de 12 ani? Mai are vreo semnificație? Aparent, nu.
Și nu e vorba de guverne cărora puțin le pasă de sustenabilitatea datoriei, pentru că e mult mai profitabil din punct de vedere politic să te împrumuți decât să mărești impozitele sau să reduci cheltuielile. Este vorba de companii care continuă să se împrumute cu frenezie dincolo de orice limită.
Iar banii ieftini vor continua să existe pentru o bună perioadă de timp, în condițiile actuale în care chiar și o creștere moderată a dobânzilor ar transforma piața într-o baie de sânge. Băncile centrale vor continua să mențină dobânzile la niveluri joase pentru că nu există altă soluție, cel puțin pe termen scurt.
Așadar, de ce nu a crescut economia după marea recesiune din 2008? De ce abundența de capital și forță de muncă ieftine, productivitatea înaltă și fiscalitatea scăzută luate împreună nu mai conduc la creștere economică?
Motivul este că sistemul nostru economic vechi de mai bine de trei sute de ani nu mai funcționează și nici nu mai poate fi reparat, pentru că este complet uzat moral. Va trebui să-l înlocuim cu un sistem nou în care un mix de politici bazat pe creșteri salariale mai rapide decât creșterea PIB, pe impozitarea de averi și pe dobânzi scăzute să nu mai fie o erezie economică.
Il puteți urmări pe Gabriel-Andrei Țecheră pe:
Facebook
Linkedin
gabriel-techera.ro