Nimic din atrocitățile comise la azilele din zona Voluntari nu s-ar fi produs, dacă ar fi existat acolo un control sistematic și efectuat cu responsabilitate.
Responsabilitate nu înseamnă un inspectoraș de la DSP, care trece pe-acolo din când în când, ci o ierarhie întreagă de funcționari, unde fiecare șef verifică munca subalternului său, iar respectivul este, la rândul lui, verificat de un superior, care și acesta își are mai marele său, pus acolo anume ca să-l dirijeze și să-l controleze pe cel din subordine.
Este clar că acolo, în acea zona evenimentelor care încă mai zguduie opinia publică, ori n-a funcționat un mod organizat de control pe scară ierarhică, ori – cel mai probabil – asemenea mod nici n-a existat vreodată. Este clasicul sindrom de țară a lui Papură Vodă.
Gândul mă duce la lipsa vreunui sistem de control, mai ales atunci când îi aud pe cei implicați direct sau colateral în această afacere murdară, cum se apără, pozând într-un fel de inocență feciorelnică, și declară senin: „eu n-am știut nimic și nici nu intră asta în atribuțiile mele”.
Ai zice că ceea ce a produs mizeria de acolo nu era în atribuțiile nimănui – și ar fi trist să fie așa. Sunt sigur că instanța va stabili exact cine avea în atribuții să urmărească și să controleze funcționarea stabilimentelor în cauză.
Dar viața nu înseamnă numai instanță, instrumentare dosar, judecată și sentință. Mai sunt și componente morale, etice, politice, organizatorice, administrative, multe statuate de societate în altfel de norme decât cele juridice și despre care cei implicați pare că s-ar feri să vorbească.
Dacă ei își închipuie că i-ar scoate din cauză argumentul că nu știu și n-au cunoscut faptele, atunci greșesc. Poate cu adevărat n-au știut, dar nu cumva ar fi trebuit să știe? Zic unii „n-am fost informat”, dar nu aveau datoria să se informeze?
”N-am știut” poate că merge la vreun caragialesc scârța-scârța pe hârtie, dar de la un decident, un altfel de șef, mai așteptăm și viziune, inițiativă și pragmatism, adică mai mult decât ceea ce figurează cu subiect și predicat, în atribuțiile sale.
Dar hai să vorbim concret și să punctăm implicațiile pe sectoare de activitate:
Ministerul Muncii și al Solidarității Sociale. Domnul ministru Budăi a și atras atenția că nu are azilele în atribuție și nici nu a cunoscut faptele. Dar nu este domnia sa ministru (și al) Solidarității Sociale? Nu trebuia, în acest caz, să manifeste solidaritate în raport cu niște năpăstuiți, cu a căror soartă nu se prea solidarizează nimeni?
Chiar dacă, organizatoric, domnul Budăi nu-i are pe oropsiți în atribuții, sub aspect etic, moral și politic este inacceptabilă încercarea domniei sale de a justifica neimplicarea. Nu numai ca ministru, ci și ca om politic care se pretinde social-democrat.
În această din urmă calitate, n-am prea observat ca PSD să fi luat poziție pentru a stabili o eventuală responsabilitate politică a celui pe care îl susține să gestioneze Solidaritatea Socială în România și care așteaptă să-i vină informații de nu știu unde, ca să știe ce are de făcut.
Ministerul Familiei, Tineretului și Egalității de Șanse. Nici doamna Gabriela Firea n-a știut atrocitățile, nici domnia sa nu are azilele în atribuții. Dar este, înainte de toate, ministrul Familiei! Știe acest ministru că mulți, foarte mulți, poate chiar majoritatea celor internați în azile sunt trimiși acolo de chiar familiile lor, dornice „să scape de ei”?
Ca să vezi, familiile se clatină, rudele se debarasează de rude, iar ministrul Familiei nici n-a știut și nici nu are atribuții în domeniu. Dar dacă nu ministrul Familiei ar trebui să gestioneze asemenea proleme de coeziune a familiilor, atunci cine altul? Cel de la Transporturi? De la Apărare? De la Cercetare și Digitalizare?
Dacă familiile s-ar fi interesat, dacă și-ar fi vizitat rudele internate, dacă măcar ar fi trecut vreodată pe acolo, cu siguranță ar fi văzut jalnicele condiții de viață ale celor internați. Rudele puteau să ceară anchete, să acționeze chiar și în justiție. Cine altul decât ministrul Familiei ar fi trebuit să se simtă deranjat de ingratitudinea acelor rude tinere și sănătoase, față de altele bolnave, vârstnice și fără puteri?
România și-a permis un lux, înființând acel minister „al Familiei”, dar dacă instituția se ocupă numai de unele familii discriminându-le pe altele, atunci nu cred că acesta își justifică scopul pentru care a fost creat. Ba chiar aș da crezare unora care susțin că ministerul a fost înființat mai mult de dragul ministrului decât pentru folosul familiilor, al tineretului și egalității de șanse.
Ministerul Sănătății. Cu toată stima pentru domnul ministru Alexandru Rafila, îmi permit să observ că domnia nu gestionează numai un minister al spitalelor și al personalului sanitar. Gestionează – sau ar trebui să gestioneze – în primul rând sănătatea tuturor românilor, inclusiv a celor internați în azile.
Sunt convins că nici domnia sa nu a știut ce se petrece acolo, dar nu cumva și dânsul ar fi trebuit să știe?
Nu cumva promiscuitatea de acolo ascunde și periculoase focare de infecții, care ar putea contamina atât capitala, cât și țara? Nu cumva aceste stabilimente ar fi trebuit să fie vizitate periodic de un cadru medical, poate un medic de familie? Nu cumva medicul ar fi trebuit să fie primul care sesizează neregulile și nu cumva acesta nu și-a făcut datoria?
Și, mai ales, nu cumva Ministerul Sănătății ar fi trebui să statueze și să gestioneze cadrul legal capabil să umărească exact starea de sănătate a uneia dintre cele mai vulnerabile categorii sociale?
Ministerul Educației. Așa cum abandonul școlar este o problemă de educație, cum și analfabetismul tot de acest capitol ține, comportarea în societate, per ansamblu, este tot componentă a României Educate. Iar atunci când descoperim în conduita cuiva tente antisociale, degradante sau inumane, nu încape îndoială că au intervenit carențe educaționale, atât de acasă, cât și din școli.
Nu este cazul ca ministrul respectiv să-și pună cenușă în cap pentru cele petrecute, dar nici nu poți trece cu vederea faptul că, la baza unor comportamente reprobabile, stă totdeauna și o educație precară. Iar, de educația românilor, nu se ocupă nicio altă instituție decât Ministerul Educației..
Primarul. Este uluitor să auzi de la primarul Florentin Pandele din Voluntari că n-a știut și nu avea în atribuțiile sale verificarea azilelor. Totuși, nimic nu-l oprea să fi făcut acolo o vizită, măcar ca gest protocolar.
Ce frumos i-ar sta primarului să fi statuat o cutumă în a-i vizita pe seniori, spre exemplu, de 1 martie, de 8 martie, de Crăciun, de Anul Nou, de Paște sau cu alte ocazii! Ar fi avut un prilej strălucit să se informeze despre viața din azil, nu să fie informat.
Nimeni nu are în atribuții să împartă mărțișoare, flori sau chiar cadouri în anumite zile, dar mulți o fac. Inclusiv mulți primari, în funcție de educație. Nu spun a cui.
Soția primarului. Mi se pare corect ca primarul din Voluntari să fie tratat la pachet cu soția, întrucât amândoi sunt instalați în același turn de fildeș, de la înălțimea căruia primarul nu vede nici cu binoclul ce se petrece în micuța urbe păstorită de el, iar soția vrea să vadă cu ochiul liber, tot de acolo, ce se petrece, tocmai hăt, în București.
Nimic nu mi se pare mai bine punctat în cuvinte despre soția primarului decât opinia strict personală a reprezentatului BOR, despre comportarea în zonă a respectivei soții: ”Să spui că nu știi ce se petrece într-un stabiliment public destinat unor persoane călcate în picioare de suferințe inimaginabile, deși ești cățărat suficient de sus încât să poți vedea nu doar în curtea proprie, ci până departe, a te lepăda de orice răspundere după care adaugi un grăbit „Doamne ajută”, e proba supremă de abjecție și cinism” .
Iar răspunsul respectivei soții mi se pare jalnic: „Dumnezeu nu are nevoie de purtători de cuvânt pentru a se exprima”. No comment.
Biserica. Fără să fac atingere celor sfinte, îmi permit totuși să gândesc că și azilele intră în aria de cuprindere a unor parohii, al căror preot-paroh este invitat din când în când pentru a sluji cele sfinte la căpătâiul unui muribund.
Mă întreb, ca un naiv ce sunt: oare cel care slujea la căpătâiul muribundului nu observa ce viață duc căpătâiele celor de alături, încă ne-muribunzi, dar înfometați și supuși mizeriei administratorilor? Iar dacă vedea, dar nu-i păsa, nu era și el, cumva, Doamne iartă-mă, complice la ceea ce se întâmplă acolo?
Felul cum purtătorul de cuvânt Bănescu, imediat după declarația citată mai sus, a venit cu precizarea că opinia prezentată de dânsul era una strict personală și nu poziția BOR permite să imaginăm tot felul de scenarii, legate de faptul că doamna Firea, atunci când era primar general, se arăta foarte generoasă în a oferi Bisericii danii din resursele Primăriei, iar acum reprezentantul Bisericii corectează acuzațiile, luându-le în nume personal.
Implicarea prim ministrului. Până la un punct, premierul a procedat corect. Citez: …iar faptul că așa ceva a fost posibil ne arată un singur lucru: avem de-a face cu o problemă de fond, o problemă de sistem, un sistem corupt și inert”.
Jos pălăria, domnule prim ministru! Știe toată lumea că sistemul este corupt și inert. Dar ce face însuși premierul, ca să înlăture corupția și inerția din sistem? A dispus destituiri (corect), a dispus controale imediate (tot corect), a recomandat amenzi sau alte sacțiuni (super).
Dar hai să ne facem iar și un scenariu, acela de după momentul când destituiții vor fi înlocuiți cu alți prieteni politici, când se vor încheia controalele și se vor aplica amenzile. Se va înlătura, oare, prin asta corupția și inerția din sistem?
Mi-e teamă că, la amenzi, sunt sensibili doar niște funcționari mai mici sau mai mari, dar nu însuși sistemul.
Iar dacă vrei să ataci sistemul, trebuie un cadru legislativ adecvat, pentru ca în viitor controlul să se facă nu ocazional, ci permanent, fiecare șef controlând și fiind la rândul său controlat, pe toată scara ierarhică.
Altfel, oricâți șefuleți ai demite, sistemul va rămâne același, tot corupt, tot inert, tot cu Budăi, tot cu Firea, tot cu Pandele și tot cu alții ca ei.