Întrebarea retorică din titlu este parafrazată dintr-o alta, în care un parlamentar userist îl întreba recent, tot retoric, pe vicepremierul pesedist Sorin Grindeanu: cine va răspunde în cazul când vreunul dintre călătorii înghesuiți pe holurile Aeroportului Otopeni se va infecta cu Sars-Cov-2?
Răspunsul la asemenea întrebări retorice este unul și același: nimeni.
Nimeni, întrucât n-am auzit până astăzi de vreo condamnare spectaculoasă pentru vreunul care zădărnicea campania de vaccinare, care răspândea știri false, îndemna la contestarea virusului sau pervertea buna credință a creștinilor, când predica de la amvon propriile idei despre pandemie, respectiv treburi lumești, la care nu se pricepe, nu cele duhovnicești, întru care a fost hirotonisit.
Un comunicat oficial, transmis presei marţi, informa că, până atunci, erau înregistrate în România 1.799.455 de îmbolnăviri și 58.320 de decese din cauza coronavirusului.
Poate că unora cifrele le par abstracte. Pentru ei, precizez că numărul îmbolnăvirilor este aproape cât populația Capitalei, iar al deceselor aproape cât al locuitorilor din Alba Iulia. Nu spun nici că e mult, nici că e puțin. Cititorul poate să judece singur.
Așadar, în România, s-au îmbolnăvit milioane de oameni și au decedat zeci de mii, din cauza unei infecții, uneori fortuită, dar alteori favorizată prin neaplicarea măsurilor de prevenire sau chiar prin sfidarea virusului și a pandemiei.
Orice om cu bun-simț se întreabă: cum este posibil ca, în mai puțin de doi ani, să se îmbolnăvească milioane de români, să moară zeci de mii și nimeni să nu-și fi primit pedeapsa pentru faptul că a favorizat răspândirea bolii, prin atitudinea sa, ba chiar prin acțiunile sale?
Cum este posibil ca o doamnă, membră a Senatului României, să pledeze explicit și prin exemplul personal împotriva protecției prin mască sau prin vaccinare, mijlocul cel mai sigur de protecție recomandat cu insistență de Organizația Mondială a Sănătății?
Cum este posibil ca un înalt prelat, în loc să ajute la salvarea vieților prin măsuri de prevenire a infecției, să conteste existența virusului („nu l-am văzut, nu l-a văzut nimeni”), să sfideze vaccinul, iar, după luni bune de asemenea propagandă, să se sucească brusc și să declare (chiar zilele trecute) că: „boala nu este o ficțiune, este o realitate”?
Dar, între timp, nu puțini au ascultat sfatul sfinției sale, au dat cât colo masca și au înfruntat cu dispreț toate regulile profilactice, contând că glasul ierarhului este sacru („eu vorbesc numai în numele lui Dumnezeu. Ceilalți vorbesc în nume proprii”), iar acum au ajuns la spital sau chiar la cimitir, pe mâna sacerdotului care se pretinde purtător de cuvânt al Celui De Sus?
Cum este posibil ca un partid politic să convoace un congres cu 5.000 participanți, în plină evoluție a pandemiei, cu riscul evident de a contribui la răspândirea infecției în Capitală și, desigur în toată țara, așa cum, de altfel s-a și întâmplat?
Cum este posibil ca reprezentanți de seamă ai unui partid din Opoziție să refuze în mod repetat și demonstrativ măsurile de prevenire a contagiunii, inclusiv purtarea măștii?
Cum este posibil ca același partid să facă presiuni asupra Legislativului, organizând proteste față de măsurile de prevenire, a căror necesitate este recomandată de specialiști, în întreaga lume?
Da, este posibil acolo unde unora li se pare că libertatea de opinie și cea de exprimare a opiniei ar surclasa dreptul la viață și la ocrotirea sănătății, toate garantate de stat.
Nu-i este permis nimănui ca, în numele unor libertăți de care se bucură unii, să fie periclitată viața sau sănătatea altora. Cine ucide trebuie investigat și judecat conform legii, pentru a le fi exemplu tuturor.
Nu vreau să sugerez calea eventualelor investigații, dar este limpede că explozia de îmbolnăviri din luna octombrie, urmată și mai exploziv în noiembrie, a demarat la vreo două săptămâni după ce un partid adunase cinci mii de participanți la un congres în Capitală.
În acest caz, Parchetul General s-a sesizat și a deschis două dosare penale, unul vizând infracțiunea de zădărnicire a combaterii bolilor, iar celălalt abuzul în serviciu.
De atunci, n-am mai auzit nimic. Nici că ar fi fost audiat vreun martor (și sunt destui, cel puțin cinci mii, nu-i așa?), nici că s-ar fi cerut vreo expertiză a specialiștilor, nici altceva.
Observ că, atunci când se produce o explozie într-o parcare și se prefigurează un eventual viitor acar Păun, „organele abilitate” apar numaidecât la fața locului și fac declarații ca să vadă lumea că ele sunt pe fază, sunt prezente, au ajuns la fața locului și că și-au suflecat mânecile să lucreze.
Dar când într-un fenomen de proporții, cu sumedenie de infectați și nenumărați decedați, cercetările evoluează cam în stilul dosarului „10 august” (închis „definitiv” în februarie și redeschis în aprilie), sau al dosarului „Colectiv” (aflat în pronunțare după șase ani de la tragedie), încep să mă îndoiesc chiar și de cei care judecă drept și imparțial.
Nu-mi permit să mă amestec într-ale justiției, stau smirnă în fața ei, dar observ că nu se compară viteza cu care se face dreptate în țara noastră cu viteza de răspândire a virusului și a tulpinilor sale din ce în ce mai parșive.
Chiar la ora când scriu aceste rânduri, așteptăm, după 6 ani, sentința definitivă în dosarul „Colectiv”. Mai este în așteptare de câțiva ani și sentința în dosarul „10 august”, iar alte sentințe sunt degeaba așteptate de câteva decenii. Ați ghicit, este vorba despre dosarul „Revoluția din 1989” sau dosarul ”Mineriadele din 1990”.
Poate se vor rezolva într-o zi și aceste dosare, dar niciunul nu mai poate produce alt impact în societate decât numai unul simbolic.
Cum să așteptăm impact în societate, când mulți dintre cei implicați în dosare au intrat demult în veșnicie, iar cei aflați încă în viață ar trebui transportați cu ambulanța la locul unde ar trebui să suporte măsurile punitive, prevăzute de Codul Penal?
Pe bună dreptate, aprecia regretatul ziarist Octavian Paler că o sentință dată târziu este ca apa sfințită: nu ajută, dar nici nu strică.
Politicienii, dar și clericii care au atentat la sănătatea și chiar la viața noastră, prin răspândirea de știri false sau prin zădărnicirea măsurilor preventive recomandate de specialiști, ar trebui judecați cu celeritate.
O sentință venită în timp util va fi învățătură pentru făptași, va fi avertisment pentru cine se încumetă să repete greșeala lor și va fi o lecție bună pentru generația care tocmai își face educația, pregătind pentru mâine o Românie mai altfel decât cea de azi.
O sentință venită târziu nu este mai mult decât un capitol de istorie, o curiozitate pentru cine se pasionează citind despre secretele piramidelor, despre biruința elenilor după trucul cu Calul Troian, despre presupusul blestem al mumiei lui Tutankhamon și, respectând proporțiile, despre mineriada convocată de președintele unui stat european, acum peste trei decenii.
Pandemia COVID 19 pune Terra într-o situație unică, urmare căreia s-au îmbolnăvit sute de milioane de locuitori ai planetei și au murit milioane. Merită tratate cu celeritate procesele a căror sentință mai poate salva vieți de acum încolo, dacă îi va pune la respect pe adepții teoriei conspiraționiste, antivacciniste, antivirusiste și altora asemenea.
Dacă virusologii din laboratoare salvează viețile prin vaccinul creat, dacă producătorii vaccinului își aduc și ei contribuția, dacă medicii, asistenții medicali și alții își aduc nobila contribuție la combaterea virusului ucigaș, este firesc să așteptăm și aportul, la fel de nobil, al magistraților.
Celeritatatea procesului juridic poate proteja sănătatea multora și încă mai poate salva numeroase vieți.
Iar, dimpotrivă, o sentință dată târziu ar putea să nu valoreze mai mult decât o monografie romanțată – care este însă scrisă de obicei mult mai cursiv, mai pe înțelesul tuturor, iar de citit, se citește sigur mai cu plăcere.