Tânărul chirurg și obstetrician Pavel Alekseevici Kukoțki, descendent dintr-o familie cu mulți medici vestiți, are un dar pe care nicio știință nu-l poate explica: vederea lui pătrunde în corpul pacientului, identificând cu precizie cauza oricărei boli. Darul dispare însă ori de câte ori are relații sexuale.
De aceea, doctorul evită legăturile amoroase, până când o întâlnește pe Elena Gheorghievna, care, după ce reușește să o smulgă din ghearele morții, îi devine soție.
Cazul doctorului Kukoțki (roman), traducere din rusă de Gabriela Russo, este noua carte a Ludmilei Ulițkaia, publicată în Colecţia Raftul Denisei, coordonată de Denisa Comănescu © Humanitas Fiction 2020.
Spotmedia.ro publică în exclusivitate un fragment din volumul care își așteaptă cititorii în librării.
- Fragment –
Pavel Alekseevici mai mult simţea decât ştia – stelele ca stelele, dar era ceva în afara omului, care‑i călăuzea viaţa. Îl convingeau mai cu seamă „copiii lui Avraam“ treziţi la viaţă de legătura presupusă între timpul cosmic şi celula misterioasă, răspunzătoare de producerea urmaşilor…
Admitea că şi asupra altor momente din viaţa omului acţiona timpul cosmic, că explozia energiei creatoare, ca şi reducerea motoarelor creaţiei, erau reglate de mecanismul ăsta. Determinismul atât de evident în procesul dezvoltării embrionului din ovulul fecundat îi convenea grozav, ba mai mult, îl socotea o lege de primă importanţă pentru viaţă, dar nu putea să lărgească sfera aplicării lui trecând dincolo de ontogeneză.
Spiritul său de liber cugetător îi era potrivnic. Vasăzică participau la naşterea şi dezvoltarea omului nu numai procesele biologice mai mult sau mai puţin cunoscute, ci şi factori total haotici, şi din ţâncii de trei kilograme ieşeau oameni atât de diferiţi din punct de vedere spiritual, unii făcând fapte de vitejie, alţii crime, şi mureau – unii de scarlatină în fragedă copilărie, alţii pe câmpul de luptă…
Pentru fiecare din milioanele fără număr era gândit un proiect? Soarta era doar un fir de nisip pe malul mării? După care lege necunoscută din trei soldaţi ruşi răniţi în timpul războiului doi mureau? Sau din cei rămaşi în viaţă unii mureau în lagăre, alţii cădeau în patima beţiei… Şi supravieţuia unul din zece… Cine regla mecanismul ăsta?
Pavel Alekseevici ştia despre sine că soarta făcuse ca viaţa lui s‑o ia în jos. Încă muncea, ţinea cursuri, opera, dar simţea că nu‑şi mai trăia clipa cu aceeaşi intensitate cu care o făcuse atâţia ani la rând. Şi viaţa sa de familie îşi păstra doar forma, nu mai avea conţinut, era o carapace goală…
Fără bucuria familiei împlinite din timpul războiului, din evacuare, care ţinuse un deceniu întreg, până în anul 1953, scufundat în negura amintirii precum corabia încărcată cu aur de furat, urmat de alţi ani trăiţi ca pustnicii, scumpi la vorbă şi fără contact fizic, înţelegându‑se doar din priviri datorită legăturii lor construite în timp…
Se întâmpla ceva cu Elena: o peliculă subţire de gheaţă îi acoperea ochii, şi chiar dacă mai exprimau ceva, era vorba de o nedumerire încordată, aşa cum au copiii gata să plângă din cine ştie ce pricină.
Relaţia lui cu Tania se deteriora. Dădea rar pe acasă, dar înainte lipsea fiindcă muncea peste puteri, se hrănea cu învăţătură, iar acum Pavel Alekseevici se întreba nedumerit ce fel de ocupaţii îi umpleau zilele, serile şi adeseori nopţile petrecute cine ştie unde.
Se amăra bănuind că fata îşi pierde timpul de pomană, fiindcă el preţuise la tinereţe timpul petrecut pentru sine, când rutina ucigătoare nu se instalase încă, şi fiecare clipă plină de adrenalină şi putere de asimilare însemna cunoaştere şi experienţă în forma lor pură… Spre deosebire de bătrâneţe, când timpul, devenit mai puţin preţios, se scurgea inconsistent…
Tot ce înainte însemnase combustibilul vieţii – femeile însărcinate, devenite transparente ca peştişorii din acvariu sub privirea lui pătrunzătoare, patologiile şi complicaţiile lor, munca de profesor când preda studenţilor nu numai metodele practice, ci şi acel ceva nenumit care e miezul oricărei profesii – toate astea se transformau treptat în rutină şi îşi pierdeau valoarea nu pentru cei din jurul lui, ci pentru el personal.
„Importanţa timpului scade la bătrâneţe“, era diagnosticul pus de Pavel Alekseevici.
Se întorcea acasă obosit, intra în birou şi primul lucru pe care‑l făcea era să bea trei sferturi de pahar cu vodcă, după care ieşea să cineze. Elena îl aştepta, apoi apărea din camera ei, se aşeza la masa pregătită, îşi întindea printre tacâmuri mâinile uscate cu venele mărite şi aştepta cu capul în jos să spună Vasilisa rugăciunea potrivită – pentru sine şi pentru cei prezenţi, repetând‑o în funcţie de câte persoane erau la masă.
Pavel Alekseevici, neînţelegând rostul obiceiului, stătea oricum în aşteptare până când căldura alcoolului i se răspândea în tot corpul, apoi spunea „poftă bună“ şi se apuca să mănânce supa grasă a Vasilisei.
Tania cina rareori acasă. Toma, după ce‑şi începuse studiile, ajungea acasă după ora unsprezece de patru ori pe săptămână, şi chiar dacă lua masa de seară cu familia, mai mult tăcea decât vorbea. Îşi adresau cuvinte fără importanţă şi numai dacă era necesar: dă‑mi sarea, mulţumesc, foarte gustos…
Pe urmă Pavel Alekseevici se ducea la el în birou, termina de băut sticla de vodcă în cursul serii, lăsând două degete pe fund pentru porţia de dimineaţă. Aşa lupta el cu timpul – o încercare jalnică de a‑l face să nu mai existe.
Ilia Iosifovici, dimpotrivă, intra în cea mai fericită perioadă. La începutul anilor ’60 se produse o mare cotitură în viaţa sa: îi încredinţară laboratorul care funcţiona ca secţie de cercetare independentă, se adunaseră acolo tineri dedicaţi cu trup şi suflet ştiinţei; îi acordară titlul de doctor în biologie pentru monografia despre natura genialităţii, fără ca el să şi‑o susţină.
E adevărat că recunoscuse cu mulţi ani înainte că titlul de doctor ar fi fost mai potrivit pentru ambele disertaţii nesusţinute din cauza numeroaselor arestări. Pe vremea aceea, era entuziasmat de munca sa, nu‑şi judeca reuşitele mai puţin geniale în domeniul cercetării genialităţii.
Acum Ilia Iosifovici era într‑o stare specială de euforie: genetica era permisă, momentul Lîsenko se terminase şi persoanele care înainte nu erau lăsate nici măcar să calce pe la autorităţi se trezeau acum că li se strânge mâna slugarnic, foştii combatanţi, eroii picaţi din cer erau întâmpinaţi cu zâmbete prefăcute.
Cea mai grozavă achiziţie din viaţa personală a lui Ilia Iosifovici, ascunsă de toţi multă vreme, era Valentina a Doua. Valentina Moiseevna Grîzkina, aspirantă din Novosibirsk, femeie sportivă, total deosebită de răposata Valentina, se îndrăgosti de conducătorul ei ştiinţific cu încăpăţânarea unei baschetbaliste atacante. Era cea mai bună trăgătoare din echipa feminină de baschet a Universităţii şi îşi hrănea energia din credinţa nestrămutată a adepţilor sectei religioase de rit vechi: provenea dintr‑o familie de rascolnici.
Un strămoş al ei îl însoţise pe protopopul Avakum în pelerinajul său renumit, de atunci familia se stabilise în Siberia şi de mai bine de două sute de ani, prigonită în fel şi chip, persevera în credinţa ei, asigurându‑şi totodată o descendenţă numeroasă şi viguroasă.
Şi iată că unor asemenea oameni căliţi în luptă seculară Valentina, elevă în clasa a şasea, le‑a declarat că omul se trage din maimuţă. Părinţii au zvântat‑o în bătaie şi i‑au interzis să meargă la şcoală. Fata s‑a arătat însă demnă de strămoşii săi: a găsit ac de cojocul lor. Credinţă contra credinţă… După doi ani de luptă nimicitoare pentru demnitatea omului, Valentina a părăsit casa părintească purtând pe umerii bine dezvoltaţi povara blestemului bunicului său.
Au urmat internatul, şcoala serală, universitatea – nu se ştie pe spezele cui trăia, neavând nici un ajutor de bani, numai o bursă care nu făcea două parale. A citit în ultimul an de studii câteva articole ale lui Goldberg apărute în revista Genetica şi l‑a ales ca profesor. A ajuns la Moscova înarmată cu recomandarea pentru aspirantură – o diplomă universitară nu era de colo! –, l‑a găsit pe Goldberg şi şi‑a dat examenele.
Goldberg, spre cinstea lui, mult timp nu observă iubirea înfrigurată a noii aspirante, în schimb, îi remarcă spiritul de disciplină, agerimea şi dârzenia – mânuia cu dibăcie sertarele grele, pline cu eprubete, învăţase repede să‑şi facă de lucru cu muştele, principalul obiect de studiu al laboratorului.
Valentinei nu‑i trecea prin minte, lucru important, de altfel, că Ilia Iosifovici preţuia farmecul femeii în măsura în care se apropia de imaginea răposatei soţii. E de remarcat că Valentina Întâi cât a trăit n‑a fost deloc un etalon pentru el, dar după moartea ei, pe măsură ce‑au trecut anii, a devenit în mintea lui femeia ideală.
Aspiranta slăbănoagă şi lată‑n umeri, având pe pieptul încăpător două cucuie ascuţite‑n vârf în locul unde ar fi trebuit să stea ridicate două movile moi şi generoase, încălţată cu ghete bărbăteşti şi îmbrăcată în halat albastru, nu putea nicicum să‑i câştige simpatia şi să‑l facă să se gândească la singurătatea bătrâneţii, la haosul din viaţa de burlac, şi cu atât mai puţin la sărbătoarea tinerească a îndrăgostirii sau la pofta de‑a face sex…
Valentina răbdă ce răbdă şi până la urmă îşi mărturisi iubirea. Ilia Iosifovici se fâstâci, se arătă măgulit, dar bălmăji ceva ce aducea cu şiretenia lui Oneghin, recurgând la explicaţia clasică, însoţită în fundal de corul fecioarelor: „Să fiu un tandru soţ şi tată, din voia blândului destin…“[1]
Îşi frământară mintea amândoi ca să găsească o soluţie: Valentina cu gândul să se mute iar la Novosibirsk, Ilia Iosifovici cu gândul la fata plăcută care căzuse ca zăpada siberiană pe capul lui chel… Şi cu cât se gândea mai mult, cu atât îi plăcea mai mult. Apărură şi situaţii neplăcute, alimentate de iubirea fizică imposibilă datorată neputinţei sale şi de ideea relaţiei indecente cu o aspirantă şi, mai ales, cu o aspirantă mai tânără decât el cu aproape patruzeci de ani…
Gansovski ar fi zâmbit mulţumit de sine, ar fi împins‑o pe neobrăzată în colţul cu cărţile, pe scăriţa pregătită special… Şi totuşi lui Gansovski nu‑i va fi dat în vecii vecilor să simtă nici măcar umbra bucuriei trăite de Goldberg după jumătate de an de iubire neîmplinită când, ajuns să predea nişte cursuri de biologie la o şcoală din oraşul aproape secret Obninsk, după o lungă plimbare cu schiurile, Valentina rămase cu Ilia Iosifovici în camera friguroasă de hotel…
A fost de ajuns să‑şi potrivească schiurile Valentina, ca să‑i dispară lui Goldberg neîndemânarea şi să i se pară că un fulger uluitor alunecă pe schiuri în costumul albastru‑închis de olimpiadă, cu căciula de schi trasă bine pe frunte până la rădăcina nasului, aproape de ochii strălucitori. Avea clasă Valentina la schi şi la baschet… Şi i‑a fost dat lui Goldberg să trăiască în uimire multă vreme, în mare secret în primii ani, dar un secret prost păstrat…
Dacă ar fi ştiut Pavel Alekseevici, s‑ar fi dus cu gândul la hormonii care influenţează inspiraţia creatoare. Nu se vedea prea des cu prietenul său, dar nici rar, o dată pe lună. Goldberg obişnuia să ajungă pe strada Novoslobodskaia pe la zece seara.
Pavel Alekseevici scotea sticla de vodcă şi discutau ca între bărbaţi până noaptea târziu. Nu despre război, cai sau fapte eroice făcute la beţie, ci despre genetica populaţiilor, fondul genetic, deriva genelor şi despre problemele pe care Ilia Iosifovici avea să le numească după câţiva ani cu un termen necunoscut până atunci, „sociogeneză“…
Deşi lui Goldberg îi plăceau discuţiile abstracte pe teme din filozofie şi biologie, se pricepea foarte bine să construiască un model ingenios de experiment cu economie de mijloace şi să dea un răspuns practic la problema dezbătută. Elevii lui munceau cu rezultate bune, multe dintre articolele lor erau publicate în reviste internaţionale. Era un lucru bine ştiut – ruşii excelau în acele domenii ştiinţifice în care totul se făcea cu mintea, fără finanţare serioasă.
În pofida tuturor divergenţelor ieşite la iveală din sacul fără fund, părerile lui Pavel Alekseevici şi ale lui Ilia Iosifovici se potriveau într‑un singur loc – în ierarhizarea cunoştinţelor, unde la nivelul cel mai de jos, la bază, se aflau cunoştinţele concrete: greutate, formă, culoare, număr de cromozomi, de picioruşe sau de vinişoare pe aripă.
În ştiinţa descriptivă veche de când lumea nu erau admise aproximaţiile, răspunsul trebuia să fie unul singur – da sau nu… Speculaţiile teoretice despre timpul cosmic sau despre evoluţia biologică trebuiau să se sprijine pe cunoştinţe solide, măsurabile în centimetri, grade, cu termometrul şi aerometrul… Genialitatea, după calculele şi raţionamentele lui Goldberg, era determinată de nivelul acidului uric din sânge. Noile idei ale lui Goldberg i se păreau lui Pavel Alekseevici interesante, dar complet neargumentate. Goldberg susţinea sus şi tare că însăşi construcţia unui model e un argument. Pavel Alekseevici nu voia să audă de aşa ceva.
Ultima idee a lui Ilia Iosifovici, care îşi consumase în trei lagăre sentimentul de vină faţă de popor, societate şi scumpa putere sovietică, era următoarea: acea unitate sociogenetică numită până la revoluţie „poporul rus“ nu mai exista în realitate după aproape cincizeci de ani de putere sovietică. Populaţia actuală din Uniunea Sovietică, purtând cu mândrie numele de „popor sovietic“, este de fapt noua unitate sociogenetică, foarte diferită de cea iniţială prin parametrii fizici, psihici şi morali.
— Bine, Ilia, sunt gata să accept că s‑a schimbat profilul fizic din cauza foametei, a războiului, a strămutării unor popoare întregi, a căsătoriilor mixte… Până la urmă se pot face cercetări antropometrice. Dar cum poţi măsura calităţile morale? Asta‑i o prostie. Iartă‑mă, dar e lipsă de profesionalism…
— Te asigur că există metode. Indirecte deocamdată, dar ele există, îşi apără teoria Ilia Iosifovici. Să presupunem că genomul uman e format din o sută de mii de gene, e o cifră plauzibilă. Ele sunt distribuite în douăzeci şi trei de perechi de cromozomi, aşa‑i? Şi cu toate că ştim multe despre schimburile de tot felul dinăuntrul cromozomilor, avem totuşi motive să împărţim genele în douăzeci şi trei de grupe în funcţie de apartenenţa la un cromozom sau la altul. Azi e imposibil, bineînţeles, dar va fi cu putinţă peste o sută de ani, te asigur. Uite, imaginează‑ţi că, de exemplu, gena răspunzătoare de culoarea albastră a irisului se află în imediata apropiere a genei care condiţionează laşitatea sau curajul! Sunt multe şanse ca ele să fie moştenite împreună.
— O genă – o caracteristică, aşa se pare, îi găsi pricină Pavel Alekseevici. Mă îndoiesc că o asemenea însuşire cu o mulţime de nuanţe cum e curajul poate fi determinată de o singură genă.
— Nu‑i totuna? Poftim, sunt zece! Nu asta‑i problema! Culoarea ochilor poate fi cuplată cu o altă genă. În mare vorbind: unul cu ochi albaştri are mai multe şanse să fie curajos, zise Ilia Iosifovici ridicând în sus degetul arătător.
— Bună idee, Ilia, mormăi nemulţumit Pavel Alekseevici. Blondul cu ochi albaştri e curajos, iar brunetul cu ochi negri e laş. Şi dacă brunetul cu ochii negri are şi nasul încovoiat, e exact ca Iuda. Din punct de vedere genetic…
— Eşti un provocator tipic, Paşa! porni să strige Ilia Iosifovici. Altceva am avut în vedere. Ascultă aici! În 1918 a plecat din Rusia Armata Albă, în jur de trei sute de mii de bărbaţi tineri, sănătoşi, la vârsta de reproducere. Nobilimea, elita societăţii, cei mai cultivaţi şi mai cinstiţi, care n‑au vrut să facă compromisuri cu puterea bolşevică!
— Ai deviat rău de tot, Iliuşa! Se lasă cu a patra arestare!
— Nu mă întrerupe! nu‑l luă în seamă Ilia Iosifovici. Anul 1922 – exilul universitarilor. Nu aşa de mulţi, vreo şase sute, mi se pare. Elita! Cei mai buni! Cu familiile! Potenţial intelectual! Mai departe: deschiaburirea a distrus milioane de ţărani – cei mai buni, mai muncitori. Şi pe copiii lor. Şi pe copiii lor nenăscuţi. Oamenii se duc cu tot cu genele lor. Sunt scoase din fondul genetic. Pe cine scot din circuit represiunile orchestrate de partid? Pe aceia care au curajul să‑şi spună opinia, să protesteze, să‑şi apere punctul de vedere! Adică pe oamenii cinstiţi! Pe cei mai cinstiţi! Preoţii au fost nimiciţi sistematic de‑a lungul întregii perioade… Purtătorii valorilor morale, profesorii şi oamenii de cultură…
— Ilia! Sunt însă oameni cu vederi conservatoare, nu‑i aşa?
— Nu mă apuc acum să neg, dar îţi atrag atenţia că gândirea conservatoare, adică tradiţională, în istoria rusă contemporană nu reprezintă pericolul pe care‑l reprezintă gândirea revoluţionară, zise zâmbind plin de sine Goldberg. Mai departe: al Doilea Război Mondial, mobilizarea în armată. Eliberarea din armată a bărbaţilor în vârstă şi a bolnavilor. A doua şansă de supravieţuire. În schimb, în închisori şi lagăre intră mare parte din populaţia masculină, bărbaţii sunt lipsiţi de posibilitatea de a lăsa urmaşi. Simţi dereglarea? La asta se adaugă alcoolismul ruşilor. Şi asta nu‑i tot. Mai e un aspect pe care‑l tot discutăm: evoluţia e un proces îndreptat într‑o direcţie anume, are ea un ţel? Într‑o primă fază destul de scurtă putem spune că evoluţia speciei umane are drept ţel supravieţuirea, rezistenţa biologică, şi avem tot dreptul să ne întrebăm care sunt calităţile care au dat individului mai multe şanse de supravieţuire. Mintea? Talentul? Cinstea? Sentimentul demnităţii personale? Tăria morală? Nu! Toate calităţile astea au împiedicat supravieţuirea. Purtătorii lor fie au părăsit ţara, fie au fost nimiciţi sistematic. Ce fel de însuşiri au dat individului şansa să supravieţuiască? Prudenţa. Disimularea. Făţărnicia. Lipsa coloanei vertebrale. Lipsa sentimentului demnităţii personale. Şi‑n general, orice calitate pregnantă care l‑a făcut vizibil pe om şi l‑a pus în primejdie. Omul şters, mediocru, codaş la învăţătură s‑a aflat într‑o poziţie privilegiată. Ia, de exemplu, curba lui Gauss. Partea ei centrală nu mai există, adică purtătorii calităţilor morale. Şi acum, luând în considerare toţi factorii ăştia, putem alcătui harta fondului genetic al poporului sovietic. Ce zici?
— Având în vedere atmosfera generală, de la 5 la 7, comentă Pavel Alekseevici.
Ilia Iosifovici izbucni în râs:
— Asta zic şi eu: poporul a regresat, nici pâs nu zice, nici fum nu scoate… Înainte ar fi fost evaluat de la 10 la 15…
Pavel Alekseevici aprecia agerimea spiritului şi ideile îndrăzneţe ale prietenului său, deşi adesea nu era de acord cu rezultatele muncii sale încordate. Tabloul cumplit cu degenerarea poporului descrisă de Ilia Iosifovici trebuia verificat. Pavel Alekseevici îşi aduse aminte de mediul în care trăia tatăl său în ultimii ani înainte de revoluţie. Ilia avea dreptate într‑o oarecare măsură: medicii renumiţi, profesorii universitari, clinicienii cei mai de seamă din vremea aceea studiaseră în Europa, erau interesaţi de domenii largi ale culturii, nelegate strict de profesia lor. Printre persoanele care veneau în vizită la ei acasă se numărau militari, jurişti, scriitori… E adevărat că nu mai întâlnea persoane cu un asemenea nivel intelectual… Dar asta nu însemna că ele nu existau… Puteau să trăiască ascunşi, fără să anunţe cu surle şi trâmbiţe… „Nu, e o prostie“, îşi întrerupse brusc gândul Pavel Alekseevici. Asta dădea apă la moară teoriei lui Ilia: să stai în colţişorul tău, să nu baţi toba, asta însemna să renunţi la propria personalitate… Obiecţia serioasă se găsea în altă parte. La copii, bineînţeles. Copiii nou‑născuţi. Fiecare dintre ei e minunat, ascunde un adevăr de nepătruns, ca o carte necitită încă. Totuşi, ideile lui Goldberg sunt cam mecaniciste. Rezultă că dacă dintr‑o sută de mii de gene‑litere scazi douăsprezece, atunci nou‑născuţii, băieţi şi fete de kaghebişti, de criminali, de hoţi şi sperjuri, care poartă numai caracteristicile părinţilor, vor împânzi lumea… Prostii! Fiecare prunc poartă în el un potenţial imens, reprezintă întreaga specie umană. În definitiv şi Goldberg a scris o carte despre genialitate şi a putut observa că geniul, un miracol rar întâlnit, se naşte şi dintr‑un pescar, dintr‑un ceasornicar şi chiar dintr‑un spălător de vase…
Munţii şi oceanele, natura grandioasă cu tot cu peştii, păsările, ciupercile şi oamenii sunt mai presus de reflecţiile lui Iliuşa, spiritul întrece chiar şi cele mai importante descoperiri ale oamenilor. Munceşti de te trec sudorile, gâfâi, te ridici în vârful picioarelor, te opinteşti şi dai doar de o bucăţică de adevăr. Cele o sută de mii de gene sunt, bineînţeles, o mare provocare. Dar în ele nu se află tot adevărul, ci doar o părticică a lui. Adevărul întreg stă în nou‑născutul alunecos din uter, şi chiar dacă conţine toate cele o sută de mii de predispoziţii, nu se poate ca natura să plănuiască monştri în masă, şi un întreg popor să se transforme într‑o turmă supusă experimentului…
Cam aşa ceva îi zise pe scurt Pavel Alekseevici lui Goldberg, dar acesta se împotrivi vehement:
— Pavel, omul a ieşit de multă vreme de sub influenţa legilor naturii. A ieşit de mult! Azi unele procese naturale sunt reglate de om, şi te asigur că peste o sută de ani el va învăţa să schimbe clima, să manipuleze ereditatea, va descoperi noi tipuri de energie… Şi omul sovietic va avea o nouă croială, îi vor introduce genele pierdute. Şi‑n general, lucrurile vor arăta cam aşa: o pereche tânără are în plan să facă un copil – asta te priveşte pe tine – şi îi sunt dinainte planificate care însuşiri ale părinţilor dau combinaţia dorită a fi cea mai bună şi care anume genă absentă la părinţi trebuie introdusă în genomul viitorului copil.
— N‑ar fi rău să fie întrebat şi copilul, zise crispat Pavel Alekseevici.
Ilia Iosifovici se înfurie: de ce bătrânul ginecolog nu vede lucrurile simple, de ce nu se bucură împreună cu el de frumuseţea de neocolit a lumii viitoare, corectată de ştiinţă prin calcule exacte, fără devieri supărătoare, şi asta numai de dragul ideilor frumoase?
— N‑ai vrea să învii morţii? îl înţepă răutăcios Pavel Alekseevici.
— N‑am de gând deocamdată. Să ştii însă că durata vieţii va creşte de cel puţin două ori. Şi oamenii vor fi de două ori mai fericiţi, susţinu Ilia Iosifovici cuprins de un entuziasm deşănţat.
Avea nevoie ca ideile lui să fie contrazise, fără polemică simţea că lucrurile nu sunt în regulă…
— Sau poate de două ori mai nefericiţi? Nu, aşa o lume nu mă mulţumeşte. Atunci când voi provoca soarta cum a făcut Ivan Karamazov…
Nu erau atât de departe unul de celălalt, tatăl şi fiica, tatăl vitreg şi fiica vitregă…
[1]. A.S. Puşkin, Evgheni Oneghin, trad. rom. Ion Buzdugan, EPL, 1967, p. 100.