Întâlnirea dictatorilor îmbrățișați la Samarkand ar avea toate motivele să ne umple de îngrijorare.
Căci Putin, autoizolat de Occident cum n-a mai fost vreodată, are mare nevoie de China, iar Xi, care se vrea dictator pe viață, știe că nu poate supraviețui politic în tirania lui decât dacă o desparte total de tot ce înseamnă principii de stat de drept.
Așa că alianța antioccidentală și, mai ales, antiamericană a celor doi, care nu s-au certat după invazia Rusiei în Ucraina, deși China stăruie în genere mult asupra ”inviolabilității frontierelor”, e firească.
Dacă această cooperare a dus ori va duce și la exportul chinez de produse de înaltă tehnologie foarte necesare Rusiei, dar care îi lipsesc Moscovei din pricina sancțiunilor nu se știe în Occident încă prea
bine. China, principala importatoare de țiței rusesc, se teme, firește, să nu ajungă ea însăși obiectul sancțiunilor occidentale, dacă încalcă fățiș embargoul.
Dar la imensitatea graniței comune sino-ruse și la magnitudinea corupției și științei subterfugiilor mafiotelor regimuri de la Moscova și Beijing, cine poate controla cu adevărat exporturile chineze? Sau calibra obiectiv pe bază de probe alianța celor două regimuri?
Terenul înțelegerii: ura pe americani și pe libertatea din Vest
În raporturile dintre state contează mult valorile. Prețuiesc, nu arareori, chiar net mai mult decât profiturile comerciale. În fața valorilor alianței democrațiilor liberale și a ceea ce obișnuia cândva să fie succesul ei economic, regimurile totalitare n-au cum să nu se apropie, dată fiind ura lor dementă pe libertatea din Occident.
Iar chestiunea Ucrainei, în care Rusia a găsit multă înțelegere din partea Chinei, Beijingul atribuind aberant vina conflictului Vestului, ba chiar exclusiv lui, a accentuat intimitatea celor două puteri, așa cum ajutorul și furniturile militare acordate de americani Taiwan-ului (sau pe cale de a-i fi acordate sub forma celor 4,5 miliarde în livrări de armament pentru următorii patru ani) i-au înnebunit pe comuniștii chinezi și le-au intensificat dorința de a colabora cu rușii.
Cu atât mai mult cu cât în acest parteneriat inegal, comuniștii (sclavagiști) de la Beijing sunt, clar, stăpânii.
O colaborare total dezechilibrată dintre un stăpân și un caniș
Iar rușii, care se dădeau extrem de jigniți în ultimele două-trei decenii că n-ar fi chipurile tratați de Apus în chip demn, de la egal la egal, ca și cu deferența care li s-ar cuveni seniorilor de la Kremlin și rușilor în genere, au ajuns slugi și vor fi din ce în ce mai mult lacheii din cuplu.
Pentru că la Beijing comuniștii au mizat pe dezvoltare și deci pe reforme economice și au avut succes. În răstimp, Rusia lui Gorbaciov și a lui Putin a dat-o în bară. A mers mai întâi pe insuficiente restructurări politice, care au condiționat sau poate chiar determinat reșuta în totalitarism, colonialism, imperialism sub Putin, pentru ca apoi Moscova să eșueze în război cu Ucraina, aducând-o definitiv la mâna Beijingului, iar pe liderul de la Kremlin la a lui Xi.
Deloc deci de mirare că Putin l-a ridicat la Samarkand în slăvi pe mai-marele său chinez. A cărui politică față de Ucraina a lăudat-o expresis verbis ca ”echilibrată”, susținând, la fel de entuziast, politica hiperagresivă a Chinei față de Taiwan.
Xi a ținut, la rândul lui, să-i arunce osul de ros la care râvnea pudelul său rus, subliniind că, împreună cu Rusia, China vrea să ”furnizeze lumii stabilitate”. E lesne de imaginat ce ”stabilitate” de film de groază pot furniza globului cele două state și regimuri totalitare.
Cercul se lărgește. Dar în defavoarea Rusiei
Evident lui Putin nu-i ajunge, în izolarea sa, ciolanul chinezesc. Are urgentă nevoie și de artileria nord-coreeană și de dronele persane. Așa că s-a întâlnit la Samarkand și cu al treilea omolog horror, în speță cu satrapul totalitar, slugă ascultătoare a antisemitului și antiamericanului ayatolah Khamenei, care este teroristul președinte iranian, Raisi.
Prea-plecatul argat al regimului teocratic de la Teheran i-a tras de urechi pe americani, afirmând ca și mulți putiniști din România și de aiurea, că ”prezumția SUA că ar putea frâna țări prin sancțiuni e falsă”.
Raisi minte de îngheață apele. Sancțiunile au frânat China. Și frânează perceptibil entuziasmul unor țări din Organizația pentru Cooperare de la Shanghai, precum Kazahstanul sau Kirgizia, de a da ascultare Moscovei, de a risca ele însele sancțiuni și de a bloca crescânda influență a Beijingului, care devine tot mai mult garantul independenței acestor state central-asiatice de ruși.
Dar dincolo de toate acestea, niciun loc nu era mai potrivit să fie scena acestei întâlniri totalitare de gradul trei decât postsovietica și postcomunista Organizație pentru Cooperare de la Shanghai, la care a aderat recent Iranul.
Miza finală a unei organizații toxice și celelalte mari pericole la adresa democrațiilor
Căci însăși ideea acestei organizații este să mimeze lupta ”împotriva terorismului și a separatismului”, când, de fapt, înfruntă SUA, influența lor și Vestul cu democrațiile sale.
E adevărat că succesele militare ale Ucrainei au schimbat net distribuția ponderilor statelor membre în interiorul organizației în defavoarea Rusiei, dar influența ei pierdută a trecut fără hiat la China comunistă, care e potențial chiar mai periculoasă pentru glob decât imperiul postsovietic al țarului ruscist.
Ce înseamnă toate acestea pentru restul lumii?
Pericol maxim, mai întâi pentru Ucraina, scena unui război fierbinte, iar apoi și perpetuu pentru americani, occidentali și democrațiile liberale, ținta noului război rece declanșat de Moscova sub regia lui Putin. Război rece, pe care China ar vrea să-l țină sub control, astfel încât să poată să continue să-și exporte mărfurile în Vest, fără să înceteze să-i submineze occidentului influența globală.
Democrațiile, câte mai există, sunt în acut pericol, însă nu doar din partea alianței sino-ruso-iraniene, mai mult decât a Organizației pentru Cooperare de la Shanghai. Ci și din interior, prin mișcarea woke și a revoluției ei culturale maoiste de peste ocean și alte țări apusene, prin putinism și extrema dreaptă sau stânga care-l susține mascat sau pe față pe tiranul rus, ca și prin cleptocrațiile de felul celei românești.
Toate s-au întărit peste măsură în ultimii ani, învățând să controleze eficient mai ales presa, televiziunile, rețelele sociale și întregul Internet, precum și orice virtuale opoziții interne. Va fi nevoie de un imens, organizat și eficient efort comun să fie, totuși, salvate.
Petre M. Iancu