Un eventual mesaj pe care SUA ar fi intenționat să-l transmită Rusiei, odată cu vizita din Taiwan, care a înfuriat China, este că actuala administrație susține în mod real democrația în confruntarea cu regimurile autoritare, mai ales când recurg la manifestări agresive.
Dar asta nu înseamnă că suntem în preziua vreunei confruntări mondiale, pentru că nici SUA, nici China nu ar avea de câștigat din asta, afirmă diplomatul Doru Costea, fost ambasador al României la ONU, într-un interviu acordat spotmedia.ro. Doru Costea a reprezentat, de asemenea, România în China.
Spre deosebire de Rusia, China favorizează stabilitatea și predictibilitatea mediului în care acționează atât în plan regional, cât și în cel global. Într-o formulare mai puțin pretențioasă, des întâlnită prin filme, „conflictul nu face bine afacerilor”; este adevărat – cu excepția producătorilor și comercianților de armament, unde discuția se poartă în alți termeni și în privința Chinei.
Principalele declarații:
- Declanșarea unui conflict militar cinetic, ar spune experții militari, între China și SUA, necum a unuia mondial, nu ar fi în interesul niciuneia dintre părți.
- Reacția de la Moscova exprimă interesul ei direct de a construi și exploata puncte suplimentare de presiune împotriva adversarilor săi din Ucraina, după cum este de așteptat să demonstreze, încă o dată, că parteneriatul său cu China este „fără limite”, cum afirmă Declarația comună bilaterală din 4 februarie 2022.
- În relațiile dintre R.P.Chineză și Taiwan, autoritățile de la Beijing consideră „consensul din 1992” drept referință pentru ceea ce consideră a fi „o țară, două sisteme”.
- Vizita la acest nivel nu este prima în istoria relațiilor sino-americane: după cum știm, președintele Camerei Reprezentanților din Congres, Newt Ginrich, a fost la Taipei în 1997 și a provocat proteste vehemente la Beijing. O diferență dintre aceste două momente este că Ginrich era republican, iar la Casa Albă era președintele democrat Bill Clinton.
- Orientarea promovată în ultimii ani în retorica internă și externă a Chinei este marcată de intensificarea mesajelor cu tentă naționalistă. Din această perspectivă, puterea (re)dobândită de China, inclusiv în domeniul militar, este considerată drept sursă și justificare a dreptului de a pretinde respectarea neabătută a intereselor sale. Or, dosarul Taiwan, sub forma principiului existenței unei singure Chine, este unul din interesele proclamate oficial ca fiind esențial pentru China.
- În timpul pandemiei, o serie de manifestări cunoscute, de genul „diplomația lupului singuratic” și „diplomația măștilor”, nu au contribuit la ameliorarea imaginii Chinei în afara sa, mai ales în statele occidentale.
Care este semnificația gestului făcut de SUA în Taiwan, vizita președintelui Camerei Reprezentanților Nancy Pelosi? În ce cheie trebuie să citim această vizită, în ceea ce privește poziționarea SUA față de China?
Problema Taiwanului este unul dintre cele mai complexe dosare din relațiile internaționale după Al Doilea Război Mondial și, totodată, un subiect de analiză constantă cât se poate de util și incitant pentru teoreticienii și practicienii diplomației.
Abordarea dosarului prin prisma interacțiunii dintre China și SUA este doar una dintre modalitățile în care poate fi examinat, iar punctul de plecare cred că este potrivit să fie mesajele oficiale pe care le transmit cele două părți.
În același timp, este imposibilă „decuparea” acestei relații bilaterale de contextul global și, implicit, temporal, în care au loc anumite evoluții în cadrul acestor relații.
Concomitent, este imperativă luarea în calcul a factorilor interni din fiecare spațiu care determină, într-un fel sau altul și în măsuri diferite, deciziile privind ceea ce se întâmplă sau nu, în raporturile dintre părțile implicate.
Cele de mai sus sunt constatări elementare și pot fi considerate banale. Este, însă, necesar ca evaluarea unei teme de asemenea complexitate să țină cont de ansamblul pe care îl alcătuiesc dimensiunile interne, bilaterale și globale ale temei în discuție.
În fiecare dintre cele trei planuri se regăsesc, evident, și într-o măsură relevantă, interese și obiective specifice ale componentelor acestora: instituțiile guvernamentale, cum sunt cele economice, în sensul larg al termenului, politice, militare etc.; segmentul neguvernamental, în care trebuie incluse, printre altele, cercurile de afaceri și, mai ales, mijloacele de informare și formare a opiniei; și altele.
Funcționarea puterilor din stat – cele trei „tradiționale”, împreună cu media, a cărei consacrare ca a patra putere este tot mai mult o realitate – este un alt aspect de importanță aparte când vorbim despre binomul SUA-China.
Este posibilă plasarea răspunsului pe fundalul „ambiguității strategice” specifice orientării americane în acest dosar.
Începutul acestei abordări este considerat a fi
- vizita președintelui Nixon în R. P. Chineză din 1972, când a semnat, împreună cu premierul ZHOU Enlai, primul comunicat (numit „Comunicatul de la Shanghai”);
- au urmat comunicatul din 1979 privind stabilirea relațiilor diplomatice dintre SUA și R.P.Chineză
- și comunicatul din 1982 („Comunicatul din 17 august”);
Împreună, documentele sunt cunoscute drept „Cele Trei Comunicate” care sunt considerate drept ghid de interpretare a pozițiilor părților semnatare față de conținutul și perspectivele relațiilor bilaterale, inclusiv teme ale situației regionale și problema Taiwanului.
Statele Unite au mai adoptat două documente dedicate relațiilor cu Taiwanul: unul în 1979, numit „Taiwan Relations Act”, și al doilea în 1982, „cele șase asigurări” (The Six Assurances), pe care Departamentul de Stat le-a făcut publice în 2020; ambele privesc, în principal, relațiile militare dintre SUA și Taiwan.
În fine, în relațiile dintre R.P.Chineză și Taiwan, autoritățile de la Beijing consideră „consensul din 1992” drept referință pentru ceea ce consideră a fi „o țară, două sisteme”. Documentul nu este încheiat între reprezentanți oficiali ai celor două părți care, conform unor interpretări, au fost de acord atât că există o singură Chină, cât și că nu sunt de acord în legătură cu ceea ce înseamnă China.
În esență, „ambiguitatea” rezultă din recunoașterea de către SUA a R.P.Chineze ca stat. În același timp, promovează cooperarea cu Taiwanul mai ales în domeniul economic și îi asigură asistență militară substanțială.
Mesajele oficiale americane nu fac referiri la vreo eventuală recunoaștere formală a Taiwanului. Mai mult, chiar și despre această vizită administrația de la Washington afirmă că „nu va schimba nimic” în situația actuală a relațiilor nici R.P.Chineză, nici cu Taiwanul, așadar politica „o singură Chină” rămâne în vigoare.
În același timp, sunt de luat în considerare evoluțiile și inițiativele din ultima perioadă în ceea ce privește poziționarea Statelor Unite față de așa‑numita zonă indo-pacifică și, nu în ultimul rând, perceperea mesajelor și acțiunilor chineze în raport cu Taiwanul și Asia de Sud-Vest, în ansamblu.
Pe de altă parte, este oportună includerea în evaluarea vizitei a factorilor interni din SUA și China.
Importanța principală este acordată de observatori alegerilor parțiale pentru Congres din noiembrie anul acesta și competiției tot mai intense dintre democrați și republicani. Rezultatul alegerilor va fi determinant pentru raporturile dintre Casa Albă și Congres în a doua parte a mandatului actualei administrații și în campania pentru alegerile prezidențiale din 2024.
Coincidența face ca tot spre sfârșitul anului, probabil în octombrie sau noiembrie, să aibă loc al XX-lea Congres al Partidului Comunist Chinez, la care este cel mai probabil ca domnul XI Jinping să fie ales pentru al treilea mandat la conducerea PCC. Concretizarea acestei ipoteze înseamnă, printre altele, abandonarea liniei tradiționale instaurate de DENG Xiaoping după dispariția lui MAO Zedong, de limitare a numărului mandatelor în fruntea partidului la două.
Sintetizând dezbaterile interne din SUA pe tema relațiilor cu China și Taiwanul, s-ar putea afirma că abordarea transpartinică persistă în ceea ce privește aprecierea caracterului democratic al funcționării instituțiilor din Taiwan, în contrast cu orientarea considerată a fi tot mai autoritară a conducerii R.P.Chineze.
Acest aspect a și fost menționat, de altfel, de doamna Pelosi în convorbirile de la Taipei și favorizează o altă posibilă interpretare a semnificației vizitei pentru poziționarea SUA față de China, respectiv înscrierea ei în contextul abordării de principiu a președintelui Biden în baza căreia există în prezent o confruntare globală tot mai intensă între democrație și autoritarism.
Apartenența doamnei Pelosi la același partid cu șeful administrației facilitează interpretarea chineză conform căreia puterea executivă și cea legislativă împărtășesc aceeași opinie în dosarul Taiwan.
În același timp, este de reținut că vizita la acest nivel nu este prima în istoria relațiilor sino-americane: după cum știm, președintele Camerei Reprezentanților din Congres, Newt Ginrich, a fost la Taipei în 1997 și a provocat proteste vehemente la Beijing. O diferență dintre aceste două momente este că Ginrich era republican, iar Casa Albă era președintele democrat Bill Clinton.
Cum evaluați răspunsul, reacția Beijingului? Avea altă opțiune, iarăși, din perspectiva poziționării geopolitice?
În baza raționamentului care susține includerea mai multor factori în aprecierea deciziilor majore, cred că trebuie să acordăm atenție evoluțiilor recente din interiorul Chinei, dintre care gestionarea crizei provocate de Covid-19 se detașează net ca importanță.
Aplicarea măsurilor pentru atingerea obiectivului „zero infecții” la o populație de 1,4 miliarde de oameni frizează incredibilul. Cu toate acestea, autoritățile au adoptat această linie de acțiune și au și pus-o în practică.
În ce măsură rezultatele sunt pe măsura așteptărilor este discutabil din perspectiva implicațiilor pe care le-a antrenat, anume instaurarea și aplicarea controlului aproape total asupra comportamentului membrilor societății și din perspectiva efectelor adverse ale instituirii carantinei totale în segmente întregi ale economiei – la mijlocul lunii iulie datele oficiale chineze au arătat că ritmul de creștere în al doilea trimestru a scăzut cu 2,6% față de trimestrul anterior.
Fără a intra în alte detalii, reamintesc momentul politic important din toamnă: cred că ar fi o eroare să considerăm că o formațiune politică de dimensiunea PCC de peste 96 milioane de membri funcționează exclusiv ca un bloc unitar și omogen.
Pe de altă parte, conform datelor Băncii Mondiale, în 2020, societatea chineză era conectată la internet în proporție de peste 70%, iar unele surse susțin că numărul utilizatorilor ar fi depășit un miliard la sfârșitul anului 2021.
Fără îndoială, sunt notorii mecanismele de control atât asupra partidului – campania anti-corupție relansată la începutul primului mandat al actualului conducător al partidului este bine-cunoscută – cât și asupra spațiului cibernetic („The Great Firewall”).
La fel de adevărat este, însă, că însăși consolidarea constantă a supravegherii publicului și, corolar, aplicarea măsurilor represive ar fi fost neavenite dacă nu ar fi existat indicii și informații că „armonia societății” atât de susținută de ideologia PCC este expusă presiunilor și chiar protestelor provenite din interior.
Orientarea promovată în ultimii ani în retorica internă și externă a Chinei este marcată de intensificarea mesajelor cu tentă naționalistă.
Din această perspectivă, puterea (re)dobândită de China, inclusiv în domeniul militar, este considerată drept sursă și justificare a dreptului de a pretinde respectarea neabătută a intereselor sale, indiferent dacă aduc atingere, sau sunt opuse, altora – și, în primul rând, dacă aceștia din urmă sunt văzuți ca împiedicând, într-o formă sau alta, înfăptuirea „visului chinezesc” de „reîntinerire a țării”.
Or, dosarul Taiwan, sub forma principiului existenței unei singure Chine, este unul din interesele proclamate oficial ca fiind esențial pentru China. Reacția chineză la vizită este, așadar, susținută de această logică.
Este, totodată, important să avem în vedere și alt aspect.
Am menționat anterior momente ale atitudinii Chinei față de Taiwan. În completare, ne amintim că, în pregătirea vizitei lui Nixon, dr. Kissinger a discutat cu liderii chinezi ai vremii acest aspect esențial al viitorului relațiilor americano-chineze.
În cartea sa „Despre China”, arată că MAO Zedong ar fi apreciat că dosarul este atât de complicat încât ar fi mai bine să aștepte un secol până la rezolvarea lui. După câțiva ani, președintele JIANG Zemin i-a amintit că „au mai rămas doar 77 de ani” din cei menționați de Mao, pentru ca, mai târziu, să adauge: „Nu este limpede dacă China și Statele Unite pot să găsească un limbaj comun și să rezolve problema Taiwanului. Am observat că, dacă Taiwanul nu ar fi fost sub protecția Statelor Unite am fi putut să îl eliberăm. Așadar, întrebarea este cum putem face un compromis și obține o soluție satisfăcătoare”.
Mai aproape de zilele noastre, în 2013, președintele XI Jinping i-a transmis unui reprezentant al partidului care se afla la conducerea Taiwanului în acea perioadă: „Privind mai departe în viitor, problema dezacordurilor politice care există între cele două părți trebuie să-și găsească o rezolvare finală, pas cu pas, iar aceste probleme nu pot fi trecute de la o generație la alta”.
Iar în 2018, conform presei oficiale chineze, a declarat în fața parlamentului chinez: „Este aspirația împărtășită a întregului popor chinez, și în interesul fundamental al națiunii chineze să salvgardeze suveranitatea și integritatea teritorială a Chinei și să realizeze reunificarea completă a Chinei”.
În plan geopolitic, este vizibilă revizuirea relațiilor cu China declanșată de partenerii săi principali: SUA și UE și care a inclus o serie de măsuri de natură să determine unii comentatori să anticipeze izbucnirea unui adevărat „război comercial” împotriva Chinei.
În timpul pandemiei, o serie de manifestări cunoscute, de genul „diplomația lupului singuratic” și „diplomația măștilor” nu au contribuit la ameliorarea imaginii Chinei în afara sa, mai ales în statele occidentale.
În plus și, probabil, mult mai semnificativ pentru subiectul de față, evoluțiile din Hong-Kong, care au culminat cu adoptarea și aplicarea legii securității naționale pentru această Regiune Autonomă Specială în vara anului 2020, au pus sub un mare semn de întrebare politica „o țară, două sisteme”, menționată mai sus și care era destinată a fi testul esențial al revenirii Taiwanului la China continentală pe cale pașnică.
Reacția Chinei la cele de mai sus s-a înscris pe coordonatele prefigurate încă de la începutul deceniului trecut, de subliniere a opoziției „unora” față de ceea China consideră a fi recuperarea statutului său după „lungul secol de umilințe” la care a fost supusă începând din prima parte a secolului al XIX-lea.
Rezumând situația actuală, protestul Chinei față de ceea ce consideră a fi încă un afront la adresa direct este proiectat din postura celei de-a doua puteri economice a lumii, susținute de capabilități militare (re)cunoscute ca fiind substanțiale, în condiții globale nesigure din mai multe cauze, dar sigur nefavorabile eforturilor sale de creștere și afirmare globală în continuare.
Ne putem aștepta la dezvoltări ale acestei confruntări/tatonări? Sunt voci, și Rusia apasă pedala acestei narațiuni, care aduc în discuție un război mondial, odată ce China ar invada Taiwanul.
Criza majoră provocată de Rusia prin atacarea Ucrainei a prilejuit multe analize comparative și tendințe de anticipare a „clonării” unei acțiuni similare din partea Chinei în dosarul Taiwan.
Scenariul a fost și rămâne, cel puțin până la proba contrarie, îndoielnic, iar examinarea argumentelor fie într-un sens, fie în altul, ar necesita mult mai mult timp și spațiu.
Oricum, cel puțin una dintre evaluările respective se bucură de o apreciere largă, anume că declanșarea unui conflict militar cinetic, ar spune experții militari, între China și SUA, necum a unuia mondial, nu ar fi în interesul niciuneia dintre părți.
Rămâne să vedem concretizarea anunțurilor chineze privind modul în care vor „pedepsi” SUA și, eventual, Taiwanul.
În context, rețin ipoteza proclamării apelor din strâmtoarea care desparte China continentală de Taiwan drept „ape teritoriale” ale Chinei. Este o măsură cu implicații juridice, de drept internațional, economice și de securitate complexe și necesită examinarea ei pe îndelete din toate aceste puncte de vedere. Știm că decizii care vizează schimbarea statului juridic al unor suprafețe disputate au mai fost adoptate de China în Marea Chinei de Sud. Această paralelă, cu toate că este superficială și parțială, ar putea fi luată în considerare ca fiind un precedent în materie.
La aceste aspecte se adaugă altele – de ex., în plan militar, bugetul taiwanez al apărării era mai mare decât cel al R.P.Chineze în 1994, dar acum este de 20 de ori mai mic. Recent, forțele navale chineze au lansat al treilea portavion ș.a.. De aici și până la operațiuni militare de ocupare a Taiwanului este o distanță pe care, personal, nu cred că China este pregătită să parcurgă.
În egală măsură, este demn de menționat că între SUA și China există canale de comunicare directă, inclusiv în plan militar, ceea ce poate să favorizeze evitarea deteriorării marcate a situației de pe teren. Convorbirea recentă dintre președinții american și chinez arată că mecanismul de dialog funcționează. Este adevărat, nu întotdeauna dialogul duce și la acorduri pe teme controversate, dar absența lui este cert că poate să ducă doar la înrăutățirea unei crize.
În ceea ce privește asocierea Rusiei la susținerea ipotezei unui război mondial, cred că reacția de la Moscova exprimă interesul ei direct de a construi și exploata puncte suplimentare de presiune împotriva adversarilor săi din Ucraina, după cum este de așteptat să demonstreze, încă o dată, că parteneriatul său cu China este „fără limite”, cum afirmă Declarația comună bilaterală din 4 februarie 2022.
În ce măsură este decizia SUA dependentă de contextul războiului din Ucraina? Există un mesaj pe care SUA îl transmit și în ceea ce privește Rusia și Ucraina?
Mesajele Statelor Unite pe tema războiului declanșat de Rusia în Ucraina sunt destul de clare și au fost și sunt transmise atât la Moscova, cât și la Beijing.
Există, totodată, analize preponderent militare pe tema capabilităților de care dispune SUA pentru eventuale conflicte de amploare active pe mai multe fronturi. Evaluarea concluziilor acestora este apanajul militarilor și depășește limitele competenței proprii, atâta câtă este. Am reținut, însă, că există un oarecare scepticism privind capacitatea SUA de a face față cu succes unor asemenea situații. Există, totodată, multe aprecieri conform cărora potențialul militar real, operațional, al Chinei ar fi considerabil mai scăzut decât pare.
Din perspectivă politică, însă, cred că un eventual mesaj pe care SUA l-ar fi intenționat să-l transmită Rusiei, ca și altora, este că orientarea actualei administrații, de plasare a susținerii democrației în confruntarea cu regimurile autoritare, mai ales când recurg la manifestări agresive, este reală și susținută ca atare.
Și aici se deschide o altă temă, deosebit de complexă, dar și foarte actuală: există curente de gândire și acțiune care susțin că promovarea și susținerea democrației ar fi generatoare de instabilitate. Cu titlu foarte preliminar, cred că merită să ne gândim mai atent la ipoteza contrară: cât de multă stabilitate domnește în condițiile regimurilor autoritare, dictatoriale?
Cum a arătat poziționarea Chinei în ceea ce privește invazia militară la scară largă a Rusiei în Ucraina, de la începutul acesteia și până acum? Care au fost narațiunile dominante și ce scenariu i-ar conveni Chinei?
Într-o manieră foarte rezumativă și chiar schematică, caracterizarea reacțiilor Chinei ar putea include un amalgam destul de confuz
- de iritare – pentru că desfășurarea conflictului include aspecte care pun China într-o postură deosebit de delicată față de partenerii săi economici și comerciali principali, aflați în „tabăra” afectată de agresiunea Rusiei – în primul rând SUA și UE, în pofida problemelor din ultimii ani, cum am spus.
- de nemulțumire, pentru că efectele negative propagate ale agresiunii rusești se apropie și de interesele pragmatice ale Chinei (a se vedea riscurile sancțiunilor secundare la care sunt expuse companiile sale).
- de îngrijorare, pentru că se deschid perspective destabilizatoare și în zone în care are interese concrete - de ex., în Asia Centrală, în Balcani, în zona extinsă a Mării Negre.
- de satisfacție răutăcioasă („Schadenfreunde” ar zice germanii) pentru că NATO, văzută de multă vreme cu ostilitate la Beijing, se află sub presiune crescândă.
- aceeași interpretare sau, mai degrabă, așteptare, ar putea exista și în privința viitorului relației transatlantice și/sau a solidarității intra-occidentale în cazul în care prelungirea războiului și, pe cale de consecință, a sancțiunilor împotriva Rusiei ar genera fricțiuni între statele respective; de preocupare față de comportamentul voluntarist al liderului rus – iar lista ar putea continua.
Ca atitudine de principiu, cred că, spre deosebire de Rusia, China favorizează stabilitatea și predictibilitatea mediului în care acționează atât în plan regional, cât și în cel global.
Într-o formulare mai puțin pretențioasă, des întâlnită prin filme, „conflictul nu face bine afacerilor”. Este adevărat – cu excepția producătorilor și comercianților de armament, unde discuția se poartă în alți termeni și în privința Chinei.
Pe de altă parte, circumstanțele generate de agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei i-a prilejuit Chinei ocazia de a lansa inițiative globale cum sunt cea privind securitatea internațională, lansată la deschiderea Forumului pentru Asia de la Boao, anul acesta în 21 aprilie.
Autoprofilarea pe post de contribuitor „concret” la o nouă ordine mondială este în spiritul orientării generale a politicii externe chineze. Conținutul acestei inițiative, ca și al altora de dimensiuni și semnificații similare, este un subiect care necesită, de asemenea, mai mult timp și spațiu pentru discuție.