În clasa a IX-a, Adriana este desființată pentru curajul de a fi distribuit manifeste chiar de colegii ei, copii de 15 ani recrutați de Securitate și puși să joace în marele film al violenței sistemice. Curajul ei fragil însă a contat și a stat în picioare chiar și după interogatorii. Nici Adriana, nici ceilalți care au îndrăznit să fie demni nu au eșuat.
Nu există instituție inocentă în ultimul deceniu de comunism – cu toții participau la represiunea generalizată, la violența sistemică, dar este un actor care nu apare în discuțiile publice, însă, povestește cercetătorul CNSAS Mihai Demetriade, și anume vecinii noștri, semenii noștri care erau parte din ecuația represivă.
Nu e vorba neapărat de o reprogramare, ci de o imensă presiune publică care ajunge să se somatizeze. Ea induce într-adevăr comportamente. Și vedem asta după 1990, cât de greu s-a ieșit din această lungă letargie etică. Dar e reversibilă.
Mihai Demetriade
Mihai Demetriade, consilier superior în cadrul Direcţiei Cercetare a CNSAS, este și autorul uneia dintre cele mai puternice cărți despre represiunea comunismului târziu din România – Ț𝒂𝒓𝒂 𝒖𝒏𝒖𝒊 𝒔𝒊𝒏𝒈𝒖𝒓 𝒐𝒎. 𝑶 𝒎𝒊𝒄𝒓𝒐𝒊𝒔𝒕𝒐𝒓𝒊𝒆 𝒂 𝒓𝒆𝒑𝒓𝒆𝒔𝒊𝒖𝒏𝒊𝒊 𝒅𝒊𝒏 𝒂𝒏𝒊𝒊 𝟏𝟗𝟕𝟎-𝟏𝟗𝟖𝟎 (Editura Polirom).
Foto: Facebook/Mihai Demetriade
La 35 de ani de la Revoluție, avem o expoziție la Brăila care vorbește despre ultimul deceniu de comunism. De ce ultimii 10 ani? Cu ce sunt ei speciali în economia dictaturii comuniste?
Răspunsul direct și foarte scurt e că anii 1980 sunt anii acumulării crizelor. Decontăm în ultimii zece ani de comunism crize sistemice care se acumulaseră în 40 de ani și se suprapun. Avem o criză economică sistematică, avem o criză socială, urmare a crizei economice. Avem o criză politică din ce în ce mai mare, acutizată de contextul general al prăbușirii imperiului sovietic în Europa.
Avem o criză de legitimitate a Partidului Comunist, care nu mai înseamnă nimic pentru nimeni, iar ideologia nu mai încânta și nu mai convingea practic pe nimeni. Primele persoane care au renunțat la ea au fost taman elitele comuniste care sigur, n-au denunțat-o, dar au renunțat să mai creadă.
Deci aceste succesiuni de crize explodează în anii 1980. Asta se vede sistemic, România începe să arate altfel, se produce o degradare sistematică.
Ce am făcut la Brăila îmi imaginez că e duplicabil în orice mare oraș industrial.
Ce am făcut a fost să operăm un RMN în adâncimea societății, pentru că e un strat legat de situația economică, un strat cu toată zona industrială a Brăilei, un strat legat de situația în agricultură, din învățământ, din viața cotidiană, din situația celor care lucrau și munceau în zona rurală sau în mediile sanitare.
De pildă, în tot ce înseamnă maternități, spitale, lucrurile arată cumplit. Sunt scene care, dacă le-am miniseria într-un film, ar ieși un amestec de tragicomic și de tragedie, de la morgi care nu aveau curent electric să alimenteze frigiderele și cadavrele se scurgeau literalmente pe culoarele spitalelor, până la o ridicată mortalitate infantilă și tot ce presupune dezastrul de pildă din învățământ, din cauza introducerii în 1982 sistematic a acordului global în învățământ. Probabil că lumea nu știe ce înseamnă asta.
Profesorii erau obligați să-i treacă pe toți elevii clasa, altminteri riscând salariile, practic. Dacă nu aveau o promovabilitate de 100%, salariile profesorilor și învățătorilor erau diminuate, cu procentul echivalent celor care nu promovau.
Asta presupunea că erau mulți elevi, mulți școlari care nu meritau să treacă clasa sau examenele, dar totuși treceau, pentru că profesorii riscau diminuarea salariilor. Și există o notă, de pildă, cu o profesoară care e disperată, pentru că a trebuit să-i treacă la bacalaureat pe copii care aveau note de unu, doi sau trei.
Situația era teribilă pentru că, în comparație, de pildă, cu examenele de bacalaureat din întreaga țară, Brăila începuse să stea groaznic tocmai deoarece copiii, spre deosebire de alte județe, erau trimiși în munci agricole și asta afecta foarte grav calitatea învățământului.
De la 15 septembrie, când începea anul școlar, până în decembrie, trei luni de zile erau trimiși în insula Mare a Brăilei, săptămâni în șir, la temperaturi scăzute, cu 12 ore de muncă pe zi. O jumătate de semestru, dacă nu trei sferturi dintr-un semestru erau compromise.
Deci anii 1980 sunt un creuzet al acestor crize, care se văd în toate domeniile, iar în industrie este un dezastru complet. Toate planurile entuziaste ale edililor comuniști locali, de depășire a planului la export, nu reușesc să se concretizeze, tocmai pentru că, de pildă, aveam o înapoiere tehnologică.
Țările occidentale cu care în anii '60-70 încropiserăm niște acorduri refuză să mai trimită materiale, tehnologie de ultimă oră, știind că România este un proxi pentru Uniunea Sovietică și toate, de fapt, transpirau spre Moscova și atunci se construise acest embargo tehnologic.
Un sistem în colaps. Aceste crize succesive însemnau și că regimul nu mai era violent sau represiv?
Se modifică natura violenței, nu se modifică gradul violenței sau cantitatea de violență, se modifică natura violenței.
Dar aici eu am o teorie cumva diferită. Mie mi se pare că nu trebuie să judecăm în termenii unei comparații facile între anii 1950 și anii 1980, în materie de câți deținuți avem în anii '50 și câți deținuți politici avem în anii '80.
Ar fi mai onest să discutăm despre natura și extinderea violenței și despre câmpul de posibilitate a unor acțiuni sau orizontul de posibilitate a unor acțiuni.
De pildă, întrebarea cheie pe care ar trebui să și-o pună și cei din Parchet este cât de departe puteau merge autoritățile atunci când acționau în actul pedepsitor? Și răspunsul este că puteau merge până la crimă.
Au făcut asta în anii 1980, cu execuții extrajudiciare, de pildă, cu răpiri sistematice de persoane, au făcut asta cu trimiterea în detenție contravențională a unor opozanți sau disidenți.
Deci puteau merge foarte departe. Acest câmp al posibilității ne arată, de fapt, natura criminală a regimului. Pentru că, dacă prezumi post-68 că s-a reconstruit infrastructura legală cu un nou cod penal și atunci totul stă sub marea umbrelă a legii, te întrebi cum îți explici aceste excese și mai mult decât excese, aceste constructe programatice represive.
Și singura explicație este că Puterea însăși, prin natura ei, era structura represivă și era dispusă să meargă foarte departe în neutralizarea, ca să folosesc termenul lor, a oricărei crize politice.
Prin urmare, avem o violență sistemică și în subsidiar, și asta e foarte important, e o violență care nu aparține doar Securității, este o violență care aparține tuturor structurilor statului.
Iar aici e vorba de o complicitate represivă și aparține și aliaților acestor structuri, și anume cei de lângă noi. Nu există instituție inocentă, aș spune. În exercițiul puterii, alături de Securitate, a stat Ministerul de Interne, deci Miliția, au stat judecătoriile, au stat structurile de procuratură, toate structurile, nu doar Procuratura Generală, ci și cele județene, au stat colegiile de avocați și, sigur, armata de colaboratori.
Fără această infrastructură, actul represiv n-ar fi fost posibil. Gândiți-vă că Securitatea avea grosso modo 15.000 de cadre în 1989, dintre care o bună parte erau subofițeri. Din acești 15.000, probabil 7.000-8.000 erau ofițeri. În comparație, Miliția avea zeci de mii de cadre. Ministerul Apărării Naționale avea exponențial mai multe cadre. Prin urmare, fără colaborarea inter-instituțională și fără acordurile lor, represiunea n-ar fi fost posibilă.
Și dacă te uiți în anii 1980 Securitatea acționa prin acești intermediari, fie că e vorba de colegii lor de la inspectoratele Ministerului de Interne, și anume Miliția, fie că e vorba de organele de partid sau colaboratorii direcți sau sindicatele sau diferite organizații profesionale.
Ei au constituit, dacă vreți, o alianță care a făcut posibilă teroarea în anii 1980. Asta trebuie spus, pentru că responsabilitatea e unilateral direcționată către Securitate. Și, spun eu, într-un mod, cum să spun, incorect, până la urmă, e principalul actor represiv, dincolo de orice dubiu, dar e o ecuație sistemică aici.
Deci vorbim practic de o violență care devenise totalitară.
Da, inclusiv a noastră. Acesta e un actor care nu apare în discuțiile publice, și anume vecinii noștri, semenii noștri sunt parte din ecuația represivă.
Vă dau un exemplu pe care l-am ilustrat în expoziția noastră de la Brăila, o tânără de liceu care decide să răspândească niște manifeste. Adriana Sandu este numele ei. A ajuns, după 1990, o foarte bună procuroare în cadrul ICCJ, la secția de urmărire penală și criminalistică.
Ea răspândește niște manifeste pe care le pune în cutiile poștale, le trimite și prin poștă către adresele din cartea de telefon și urmează, evident, o operațiune de descoperire a scrisului ei, a ei ca persoană.
Securitatea nu ezită să recruteze colegi de liceu, minori, pentru această operațiune. Nu ezită și o face sistematic. Sunt trei sau patru minori, colegi de clasă cu ea la liceu, care acceptă colaborarea și participă practic la neutralizarea ei, la punerea ei la punct. Sunt elevi care participă și la o ședință de punere a ei în discuția colectivului. Colegi care în ședința respectivă nu ezită să spună diverse lucruri despre ea, alături de profesori și de cei din comitetul uniunii tineretului comunist. În sală nu era neapărat un securist, în sală erau acești oameni.
Ei pun în scenă o piesă scrisă la Securitate, dar lucrurile se întâmplă, pentru că există această solidaritate în rău.
Despre actorii ăștia indirecți s-a vorbit foarte puțin, pentru că asta presupune și un tip de responsabilitate publică și de discuție în jurul mecanismelor care te duc în zona aceea.
Deci practic probabil cea mai mare crimă a fost compromiterea naturii umane și programarea ei ca să fie parte a răului?
Nu aș merge atât de departe. Aș zice că, în statele totalitare, oamenii sunt puși în situația să dea ce e mai rău în ei, din cauza unui context agravant în care adulții impun un tip de model al obedienței și supunerii, al fricii. Societatea în ansamblu legitimează un tip de comportament.
Avem autorități care sunt extrem de agresive și neconcesive, un întreg univers care te determină, de fapt, să crezi că ceea ce faci este în regulă. Îmi imaginez că acei minori nu aveau neapărat discernământul unui gest reprobabil sau al faptului că fac în mod direct rău.
Cred că era, de fapt, un amestec între indecizie și presiune socială și publică, acolo cea a profesorilor, a colegilor.
Pentru că, atunci când se făcea recrutarea, de regulă, nu venea ofițerul direct la școală. La liceu recrutarea se făcea prin intermediul unui profesor care recomanda un anumit elev. Deci acolo e și o presiune a profesorului și o presiune indirectă a contextului.
Sistemele de tipul ăsta încurajează, de fapt, complicitatea și răul. Nu e vorba neapărat de o reprogramare, ci de o imensă presiune publică, care ajunge să se somatizeze. Ea induce, într-adevăr, comportamente. Și vedem asta după 1990, cât de greu s-a ieșit din această lungă letargie etică. Dar e reversibilă.
Dictatura apasă pe cele mai rele butoane, spuneți, ale omului. Probabil că le avem cu toții, dar depinde de context. Suntem norocoși, cel puțin, că nu am fost puși în postura de a ne folosi butoanele rele într-un context istoric de felul acesta, nu am fost testați. Și chiar dacă dictatura făcea lucrul acesta, au existat oameni și cumva expoziția e și despre asta, care au reușit să nu cedeze. Ce fel de oameni sunt aceștia? Au ei un compas moral mult mai bun?
Bună întrebare. Poate e vorba de un compas moral, poate e vorba de un tip de curaj. Curajul este, știm de la Aristotel, o virtute etică, una dintre principalele virtuți etice care trebuie pusă la lucru.
Oamenii ăștia pe care i-am investigat noi aveau curaj. Nu e doar Adriana Sandu. Mai este, de pildă, un profesor de română, Neculai Rotaru, care, de asemenea, decide să scrie niște scrisori părinților elevilor lui, în ideea de a ieși ritmic, în fiecare duminică, într-un anumit interval orar, pe arterele Brăilei, ca semn de solidaritate și de protest împotriva condițiilor din oraș, de la alimentație până la condițiile sanitare sau cele legate de igienă sau alimentarea cu energie electrică sau căldură.
Oamenii ăștia, de la un punct încolo, decid să nu mai facă pactul cu puterea, decid să iasă de fapt din complicitatea obedienței, fac pasul lateral și merg pe propriile picioare, cu toate riscurile.
În cazul acestui profesor de română, el știa foarte bine la ce se expune. Adriana Sandu, care era minoră, nu anticipa toate consecințele, deși a acționat cu mult, foarte mult curaj și cu destul de multă abilitate, pentru că și-a falsificat scrisul ca să nu fie descoperită, n-a semnat cu numele ei. Oamenii ăștia își asumă curajul unor gesturi.
Și o altă chestiune iarăși puțin cunoscută, pe care am surprins-o în expoziție și despre care se vorbește de asemenea foarte puțin: sunt foarte multe greve în întreprinderile și uzinele din Brăila, stopate, blocate, necomunicate, greve care pleacă de la probleme sindicale explicite, adică fie neplata salariilor, fie condițiile de muncă, fie absența chiar a materiilor prime, care să genereze un flux industrial și implicit plata salariilor.
În cazul Brăilei, grevele au fost în siturile industriale, oamenii n-au ieșit în stradă, au protestat în interiorul atelierelor, încercând să ia legătura cu factorii de răspundere din uzine pentru remedierea situațiilor. Și ele au fost stopate, blocate. E o nemulțumire care ajunsese, de fapt, la un grad de disperare extrem de ridicat și faptul că niciuna dintre ele nu putea fi soluționată e, de fapt, o chestiune care ține structural de anii '80. Ele nu mai puteau fi soluționate.
E asta un fel de critică a regimului, dar în același timp un fel de rezistență în fața regimului comunist care a dus în cele din urmă la revoluția din '89? Aveam o mișcare socială care creștea în intensitate?
Da, este un tip de ferment, aș spune furios, extrem de furios, de nemulțumire care a răbufnit în 1989 și dacă nu răbufnea în 1989, răbufnea la un moment dat.
Poate termenul de rezistență e un termen prea pretențios, dar este o formă de refuz, de fapt, tacit al opresiunii și al sistemului în ansamblul lui.
Pentru că, de pildă, nemulțumirile erau localizate în toate domeniile, fie că e vorba de asistente medicale sau profesori, muncitori în uzine sau ingineri, arhitecți, toată lumea, de fapt, confirma eșecul structural al sistemului. Nimic nu mergea și lucrurile astea, în mod evident, nu puteau continua.
De aici disproporția unor măsuri. De pildă, erau niște puști, niște copii care trimiteau scrisori la Europa Liberă cu pseudonime, cerând muzică la o emisiune, Metronom by Request. Scriau scrisori absolut inocente. Ele au generat pentru Securitate, ca să vă dați seama de disproporția unor acțiuni, dosare de urmărire informativă.
De pildă, în anii '80, unele dintre cele mai răsunătoare aveau numele Rock și Japoneza, pentru că unul dintre expeditori cerea muzică rock, iar un grup de 19 brăileni foloseau pseudonime japoneze.
Securitatea a intrat într-un soi de panică a investigațiilor, vezi asta din disproporția măsurilor. De pildă, în cazul ăsta, Sinju, au obținut probe de scris de la toți elevii de clasa a XI-a și a XII-a din tot județul. Practic, aveau 1.000 de probe de scris și, într-un caz, pentru că nu reușiseră să obțină probe de scris de la o persoană, i-au confiscat teza de bacalaureat la limba română, care există în original la noi, la CNSAS, într-un dosar, ca să poată opera o comparație de scris.
Deci ai 1.000 de probe de scris într-un singur caz. Este o demență, o nebunie, o distopie. Asta arată, de fapt, ineficiența unui aparat informativ-operativ, profunzimea crizei, amploarea crizei, paranoia.
Deci este paranoia, este de fapt o oglindă pusă în fața acestui sistem. Și suprareacția e o dovadă clară a faptului că nici ei, ca instituție de forță, nu funcționau așa cum ar fi trebuit să funcționeze un așa-zis serviciu de informații.
Deci mai degrabă se precipitau. Aveau tot felul de operațiuni din astea supradimensionate, care arătau ineficiența statului de fapt, în toate formele lui.
Vă mai dau un exemplu pe care l-am folosit în expoziție. Apăruse ceea ce noi numim acum cultura alternativă, adică oamenii care refuzau cultura oficială, de pildă, grupuri punk care ascultau muzică, se îmbrăcau și și-și tundeau părul într-un fel anume. Era o formă de refuz al culturii oficiale.
Oamenii ăștia erau considerați niște dușmani sistemici și împotriva lor Securitatea Brăilei a luat chiar o măsură foarte dură, adică a trimis la închisoare pe un lider al unui grup punk din Brăila, condamnat la șase luni de închisoare contravențional.
E o măsură complet disproporționată, pentru că ei, de fapt, se întâlneau, își construiseră un manifest de protest social și intelectual. Se întâlneau, ascultau muzică, schimbau cărți, citeau. Erau germenii a ceea ce noi numim acum societate civilă.
Iarăși, ca măsură de retorsiune, de măsură pedepsitoare, Securitate a reacționat foarte dur, trimițând la închisoare pe liderul acestui grup, ceea ce e mult prea mult față de nivelul amenințării. Asta arată, de fapt, inclusiv eșecul acestei structuri represive alături de celelalte părți ale societății.
Mă gândesc că orice regim fundamentalist acționează așa și vede în orice gest cultural o amenințare existențială.
Tocmai pentru că atunci când discursul majoritar e considerat singurul discurs legitim, cum s-a întâmplat înainte de 1989 și cum încearcă unii astăzi să ne inducă, încercând să ne convingă că un anumit set de teze și de idei sunt singurele acceptabile și legitime, refuzând pluralitatea unei societăți vii, cum este cea a României de astăzi, sigur că orice alternativă e considerată toxică și este pedepsită.
Pentru că mi-ați ridicat mingea la fileu - această degringoladă a Securității dinainte de '89, ați văzut aceste simptome și în ultimele luni în România? Adică putem vorbi cumva, nu știu, de o cultură care s-a moștenit? Nu de structuri musai și de oameni, dar de o cultură instituțională care s-a moștenit și care, în continuare, dă astfel de rateuri?
Voi fi sincer, cu riscul de a fi nepopular. Răspunsul meu e nu, nu văd același lucru.
Eu am văzut multe comentarii în ultima perioadă încercând să construiască paralele între ce a fost înainte de 1989 și ce este acum. Cei care fac paralelele astea, de fapt, încearcă să transpună un scenariu explicativ de atunci în prezent, aș spune din lene intelectuală.
Translarea unui scenariu explicativ este cea mai facilă, dacă vreți, cea mai simplă modalitate de a te extrage, de fapt, din câmpul de responsabilitate, explicații.
În realitate, ce se întâmplă acum este un amestec de straturi, dintre care unul e neînțelegerea publică și apoi aș spune că avem un strat important legat de ceea ce știm că s-a întrerupt. Deci avem acest mic strat care este poate cel mai puternic, pe care președintele l-a numit un atac extern venit din partea Federației Ruse.
Sigur că avem un strat foarte important al vulnerabilităților interne, care sunt unele create în perioada dictaturii ceaușiste și moștenite în perioada tranziției. E vorba de tot ce înțelegem prin neoconservatorism, prin privilegierea discursurilor fasciste ș.a.m.d. și absența reacțiilor critice la acest discurs, din partea elitelor noastre publice. Avem un strat legat de lipsa de înțelegere a analiștilor, aș spune și a mediei, pe un fond de comunicare deficitară a instituțiilor.
Trebuie spus că declasificarea acestor documente de către instituții în cadrul CSAT este o premieră, e prima oară când se întâmplă după 1990. Lucrul acesta real-time nu s-a întâmplat niciodată în istoria post-decembristă a României și aș spune că este un precedent extrem de important și este un pas înainte în democrația românească, pentru că practic noi toți am văzut cum arată din interior o parte a analizelor.
Deci n-aș opera această comparație. Aș spune că statul român, în contextul dat, a acționat bine, a acționat salutar și salvând, de fapt, democrația din România, indiscutabil.
Care poveste umană v-a impresionat în mod deosebit? Știți, noi îndeobște spunem că nu am rezistat, nu am avut niciun fel de rezistență în comunism, că am fost cu toții turnători, o vorbă care s-a tot rostogolit. Eram așa?
Sunt multe care m-au impresionat, dar cred că ce m-a impresionat punctual este o scenă pe care v-o relatez. Această puștoaică, Adriana Sandu, care era clasa a IX-a atunci, este chemată la Securitate, după ce este descoperită. Și are în fața doi ofițeri de Securitate, dintre care unul se pretinde a fi procuror.
Această tânără adolescentă nu plânge, cum probabil am fi făcut cea mai mare parte dintre noi. Nu cedează psihic, scrie declarația și iese râzând din clădirea Securității. Era așteptată afară de tatăl ei și pleacă împreună spre casă, râzând, povestindu-și ambele interogatorii.
Ei bine, scena asta în care un copil face față cu seninătate unei situații cu totul și cu totul excepțională m-a făcut să mă gândesc la fragilitatea curajului și la faptul că fragilitatea curajului este partea lui cea mai importantă.
Ați spune că în toată această ecuație de fapt și de drept contează mai mult aceste mici exemple de curaj, de curaj fragil, decât puținele mari gesturi de disidență, de rezistență, de opoziție?
Cred că da, decența curajului alături de anonimitatea lui a contat, de fapt, în realitate, foarte mult.
Pentru că oamenii ăștia nu doar că, în cea mai mare parte, au produs ceea ce s-a întâmplat în 1989, ruptura și prăbușirea regimului, dar ei au dus țara prin tranziție, adică noi toți, în afara lumii totalitare. Și tot oamenii ăștia, și copiii lor, fac posibilă evitarea marilor capcane ale seducției totalitare prin discreție, decență și determinare.
Deci nu au pierdut?
Nu a pierdut nimeni. Dimpotrivă. Cred că Revoluția, în mod evident, a câștigat. Și generația lor, și copiii lor au câștigat.
Da, avem o Românie implauzibil de dezvoltată astăzi, într-o generație, în 30 de ani, România a devenit alt stat. Este cu totul și cu totul implauzibil la scară istorică. Nu se întâmplă asta foarte des.
Cum am putea ieși din această retorică a eșecului, pentru că noi o folosim în continuare? Și mie mi se pare că, folosind-o, practic, ducem în derizoriu Revoluția, ducem în derizoriu sacrificiile de atunci, spunând că practic a fost ratată.
E o întrebare grea. Cred că trebuie să dispară generația pur și simplu, odată cu scara istorică, trebuie să dispară generația celor care folosesc tipul ăsta de retorică într-un mod, aș spune, auto-referențial, încercând să-și construiască un podium al propriei legitimități, al propriei demnități, al unei verticalități nealterate.
Ei bine, tipul ăsta de sentențiozitate etică cu care trimit în derizoriu tot ce s-a întâmplat în ăștia 30 de ani este mai degrabă eșecul lor personal decât eșecul lumii noastre și al societății sau al celor care au făcut posibilă România de astăzi.
Cred că prin trecerea timpului vom depăși tipul acesta de retorică și generațiile de astăzi fac posibilă depășirea acestui discurs, prin ceea ce fac, prin ceea ce produc, prin modul în care copiii se pregătesc, prin ceea ce ei au lăsat mult în spate și nu intră în cultura înfrângerii, nici măcar nu dialoghează cu ea. Ei pur și simplu au făcut pasul și merg înainte.
Asta este o igienă sănătoasă, pentru că nu discuți și nu intri într-o polemică infinită și lipsită de șanse cu lumea asta care de fapt te trage în spate. Iar copiii știu foarte bine asta.
****Transcrierea a fost realizată cu aplicația VatisTech