Ce nu reușește Marcel Ciolacu e să înțeleagă limitele noului rol pe care partidul în primul rând i l-a trasat: candidatul la prezidențiale care să reîntoarcă complet la ordine o instituție care trezește cele mai mari resentimente social-democraților.
Dacă acum câteva luni oscila, nu pentru că i s-ar fi părut nepotrivită haina de președinte, ci pentru că resursele sunt mai degrabă la guvern și partid, între timp Marcel Ciolacu a început să se vadă pe scaunul de la Cotroceni.
Nu numai simbolic, ci și funcțional: cu încorporarea de facto a PNL-ului, calculele pentru alegerile parlamentare dau PSD-ului confortul că vor avea totul și că vor putea împacheta pentru public narațiunea unei mari armonii.
Strategii i-au creat un profil dezirabil pe măsura ambiției de a ajunge la Cotroceni.
A fost în vizite externe, a preluat reușita Schengen-ului aerian, pe modelul deja istoric al triumfalismului politic, chiar și acolo unde pierderile rămân consistente, a făcut băi de mulțime și a profitat din plin – spontan sau la înțelegere – de culoarul lăsat liber de președintele Iohannis, atât pe planul reprezentării interne, de unde Iohannis s-a extras complet, cât și pe cel al legitimării externe, redusă de Iohannis la căutarea unui top job pentru folosul personal.
Ce nu a reușit însă Marcel Ciolacu e să stea în limitele acestui rol, fără a desfășura prea mult din propriile teze, convingeri și impulsuri.
Tocmai așa năravul l-a dat în vileag în ultima vreme.
O dată, când a folosit în mod inconștient, pueril intelectual și moral și complet ofensator diplomatic conceptul de Jihad, pe care l-a îmbrățișat în sensul dat de fundamentalismul terorist și a doua oară, când a folosit un stereotip care-i privește pe moldoveni drept inferiori românilor din celelalte provincii istorice ale României.
Arătându-se ofensat dacă ar fi luat drept moldovean, prim-ministrul prezidențiabil l-a lăsat la microfon pe Marcel Ciolacu, pesedistul care poate lua peste picior castele inferioare sau care poate pretinde că orice e umor, dacă la partid s-a râs.
Ce înseamnă, concret, inferiorizarea Moldovei: de la abandonare în caz de război la luarea peste picior a limbii vorbite
Inferiorizarea Moldovei e însă o temă acută.
De la autostrada lipsă, la satele în care mai locuiesc doar bătrânii și nepoții, părinții fiind la muncă în alte țări, de la dependența bine prezervată de autoritatea centrală până la lăsarea Moldovei lipsită de apărare în fața unor eventuale atacuri, de la sărăcia și ea jucată politic până la peiorativul Mica Unire, deși Unirea Principatelor este un act fondator fără de care istoria ar fi cu totul alta, tema aceasta a menținerii unei regiuni istorice pe o treaptă inferioară, pentru a fi o bună masă de manevră și control politic, a început să se audă tot mai puternic în județele Moldovei.
Acolo de unde PSD vrea încă să-și extragă mare parte din electorat, oamenii care nu au dreptul real la alt corp politic în afara votului de delegare, nu reprezentare.
Cum s-a ajuns la această inferiorizare a Moldovei? Istoricul Dorin Dobrincu, coordonator al volumului Regionalizarea: către un model de bună guvernanță a României, Iași, Editura Polirom, 2023, a explicat într-un interviu recent pentru Spotmedia.ro:
"Potrivit datelor disponibile, Moldova nu avea un decalaj de dezvoltare în raport cu Muntenia la 1859.
La unii indicatori stătea mai bine un principat, la alții celălalt. Însă opțiunea pentru modelul centralist, stabilirea capitalei noului stat la București – arbitrar, fără consultare, ceea ce a stârnit nemulțumiri în epocă –, orientarea căilor de comunicație spre noul centru, alocările bugetare lipsite de echitate, construirea de fortificații doar pentru protejarea capitalei și Munteniei, dezavantajarea Galațiului, singurul port moldovenesc, în comparație cu creșterea Constanței după anexarea Dobrogei, ei bine, aceștia au fost tot atâția factori care au contribuit la instalarea unor decalaje de dezvoltare.
Toate acestea s-au accentuat mai apoi și din motive geopolitice, și din cauze politice și administrative interne, pornite de la centrul puterii.
Astăzi, Moldova se prezintă ca o regiune care, fără a avea organizare teritorial-administrativă sub acest nume, a acumulat serioase decalaje în privința investițiilor publice în infrastructură, în mod special în construirea de autostrăzi și în modernizarea căilor ferate, în spitale, baze sportive, în privința investițiilor în economie, în special în industriile de vârf, dar și în cele oarecum tradiționale, care înseamnă locuri de muncă și bani pentru comunitățile din regiune.
În privința autostrăzilor, în acest moment există doar 18 kilometri de autostradă, parte din centura Bacăului, pe viitoarea autostradă A7, pe valea Siretului. Marea necunoscută este autostrada A8, care ar trebui să traverseze Carpații Orientali și să asigure legătura cu Transilvania și cu Europa Centrală.
Cert este că s-a aruncat peste dealurile moldovenești o autostradă de promisiuni, în vreme ce realizarea celei reale se va întinde cel mai probabil o lungă perioadă. Consecințele pentru dezvoltarea economică, pentru circulația mărfurilor și persoanelor sunt dezastruoase.
Despre inferiorizarea Moldovei, inclusiv despre cea culturală, în sens antropologic, s-a vorbit cu timiditate sau chiar deloc în spațiul public până nu demult. În vreme ce efigiile culturii române născute și formate sau plecate din Moldova sunt un bun comun, iar originea lor este amintită uneori în treacăt, ca element biografic mai degrabă minor, alte chestiuni sunt pur și simplu veritabile stigmate.
Probabil cel mai la îndemână exemplu, de altfel și cel mai cunoscut la nivel cotidian este cel al limbii. Privirea românei regionale, în mod expres a vorbirii moldovene, cu suspiciune, plasarea adesea în registru inferior este în mod explicit un stigmat asupra locuitorilor unei întregi regiuni".
Mai grav însă pare această abandonare a Moldovei, în contextul agresiunii Rusiei în Ucraina.
O explică Dorin Dobrincu: "Pe scurt, neglijarea fățișă a Moldovei în cazul unui atac dinspre răsărit, în mod explicit din partea Rusiei, s-a pus imediat după Războiul de Independență. Rușii luaseră atunci cele trei județe moldo-basarabene, parte a patrimoniului moldovean în statul român, iar apoi nu se mai dădeau duși de aici. A fost imaginat atunci un sistem de fortificații pe linia Focșani-Nămoloasa-Galați și în jurul Bucureștiului.
S-a considerat, de către politicieni și militari originari din Muntenia, că Moldova nu putea fi apărată în caz de atac dinspre Est, că ea trebuia abandonată, toate forțele armate, inclusiv regimentele cu bază teritorială moldoveană – pentru că aceasta a fost structura dominantă a Armatei Române până la instalarea regimului comunist –, trebuiau concentrate pentru apărarea părții de sud a țării și a Bucureștiului.
Reacția dinspre politicienii care reprezentau județele moldovene a fost vehementă. Dezbaterile parlamentare ne arată o scenă politică vie, dar și existența unui puternic sentiment de apartenență la regiunea Moldovei, alături de cel de apartenență la România.
Inclusiv Mihail Kogălniceanu, unul dintre politicienii de prim rang după 1859, a ridicat de o manieră extrem de fermă problema în Parlamentul României, considerând că un asemenea tratament era inacceptabil, că practic era vorba de o încălcare flagrantă a spiritului unirii.
Merită reamintit că acele fortificații făcute cu mari cheltuieli, inclusiv din banii moldovenilor, s-au dovedit inutilizabile în 1916, când România a schimbat alianțele. Statul român s-a menținut la limită în cea de-a parte a Primului Război Mondial tocmai în Moldova ignorată militar anterior.
Îngropată de istoricii conformiști, redescoperită în ultimele decenii, tema fortificațiilor de la sfârșitul secolului XIX, implicit doctrina militară care prevedea abandonarea Moldovei în cazul unui conflict cu Rusia, ne spune multe despre consecințele nefaste pe termen lung ale unor decizii politice și militare, despre investițiile reduse în infrastructură, ieri, ca și astăzi, despre crearea condițiilor favorizante pentru subdezvoltare.
Toate acestea au contribuit decisiv la periferializarea Moldovei în statul român, la inducerea ideii că moldovenii sunt cetățeni de mâna a doua ai României, la învinovățirea repetată că sunt incapabili să se dezvolte, aceasta în condițiile în care toate deciziile majore, de la marile investiții și până la apărare, se iau în afara regiunii lor, fără niciun fel de consultare reală sau de explicații publice credibile.
În ultimii ani, doctrinarii Armatei României au reluat ideea apărării Munteniei, de fapt, a Bucureștiului, în cazul unui atac dinspre Est. Aceasta ar urma să se întâmple în așa-numita Poartă a Focșanilor. Se consideră că regiunea Moldovei nu poate fi apărată. Nu este întâmplător că la nord de Milcov sunt forțe militare române extrem de reduse.
Există o brigadă motomecanizată la Iași, (sub)unități de artilerie risipite prin orașele regiunii, subunități chimice, o bază aeriană la Bacău, un liceu militar la Câmpulung Moldovenesc (dar nicio școală militară superioară în regiune), câteva anemice depozite de muniții și efecte, plus centre militare cu număr mic de angajați.
Nicio mare unitate a Armatei României nu își are sediul în Moldova. Inclusiv Brigada de Infanterie Motorizată „Ștefan Cel Mare”, de la Iași, depinde de Divizia 4 Infanterie „Gemina”, cu sediul la Cluj-Napoca.
De asemenea, este de notorietate că în regiunea Moldovei nu sunt dislocate forțe NATO. Toate cele care au venit succesiv în ultimii ani au rămas în bazele din Dobrogea, Muntenia sau Ardeal, cu tot cu dotările lor.
Cel mai probabil, militarii români dislocați în Moldova, recrutați în cea mai mare parte din județele dintre Carpați și Prut, sunt la fel de antrenați ca și cei din unitățile aflate în celelalte regiuni ale României. Însă ei sunt puțini, au la dispoziție mijloace modeste, par o ariergardă a unei armate care practic invită la invazie un posibil agresor dinspre Est, și mă refer în mod explicit la Rusia.
Toate acestea spun ceva despre locul pe care politicienii și militarii români îl acordă Moldovei în sistemul de apărare al României.
Gândirea strategică a multor militari care se exprimă public este influențată în mod vizibil de o păguboasă tradiție construită de la sfârșitul secolului XIX încoace. Poate ar fi mai cinstit să ne spună, ca pe vremuri, că în caz de invazie dinspre Est ne vom apăra prin aruncarea în aer a podurilor vechi și puține, prin arderea holdelor, otrăvirea fântânilor și retragerea pe Carpați și la sud de Milcov.
Cert este că semnalul transmis populației din regiunea Moldovei este unul extrem de prost. Oamenilor de aici li se întărește convingerea că nu contează, că politicienii și militarii de la vârf nu dau doi bani pe viața și bunurile lor.
Aceasta contribuie la menținerea regiunii și comunităților de aici în subdezvoltare, în mod particular la lipsa investițiilor în infrastructură și economie, pentru că nu vrei să investești într-o regiune văzută drept pavăză în caz de conflict.
De asemenea, sentimentul de abandonare contribuie la creșterea fenomenului emigrării, fie spre alte regiuni ale României, fie, mai ales, în străinătate, pentru că mulți nu vor să rămână unde nu au oportunități pentru un trai mai bun sau chiar nu se simt în siguranță. Consecințele pe termen mediu și lung sunt catastrofale pentru regiunea Moldovei".