Liderii din Damasc, Caracas și, acum, Teheran au descoperit cu toții același lucru: sprijinul Rusiei merge doar până la un punct.
Sâmbătă dimineață, în timp ce Iranul era bombardat de SUA și Israel, ministrul iranian de Externe a sunat la Moscova. La capătul firului, potrivit unui comunicat oficial rus, Sergey Lavrov i-a transmis omologului său iranian „compasiune” și sprijin – verbal, relatează Politico.
Iranul a devenit astfel cel mai recent exemplu, după Siria și Venezuela, al diferenței dintre ce înseamnă, în realitate, „parteneriatul” cu Rusia și retorica Kremlinului.
De la declanșarea războiului pe scară largă împotriva Ucrainei, în urmă cu patru ani, Kremlinul s-a prezentat drept campionul unei lumi „multipolare”. Dar, în momente decisive, reacția sa concretă în sprijinul aliaților a fost aproape inexistentă.
Mai întâi, Bashar al-Assad a învățat, la finalul lui 2024, că sprijinul Rusiei nu garantează supraviețuirea regimului, atunci când rebelii au ajuns în Damasc. Nicolás Maduro, aflat acum într-o închisoare americană, are probabil aceleași întrebări. Iar acum, liderul suprem al Iranului, Ayatollah Ali Khamenei, a fost ucis în atacul asupra Teheranului, după cum a anunțat președintele american Donald Trump.
Iranul riscă astfel să devină încă un exemplu al decalajului dintre discursul anti-hegemonic al Moscovei și realitatea în care puterea americană se manifestă fără echivoc.
Sprijin simbolic, nimic mai mult
Pentru Teheran, reacția palidă a Moscovei nu ar trebui să fie o surpriză.
Era clar la ce se poate aștepta încă din vara trecută, când, în timpul unui război de 12 zile cu Israelul - care a inclus și lovituri americane masive asupra infrastructurii nucleare iraniene - Rusia s-a limitat la condamnări verbale, fără acțiuni.
Ulterior, Moscova a încercat să repare aparențele: a susținut dreptul regimului islamic de a reprima protestele interne (inclusiv cu echipamente și tehnologie rusească), a acceptat să livreze armament de circa 500 de milioane de euro și s-a oferit drept mediator între SUA și Iran, inclusiv prin propunerea de a găzdui stocuri de uraniu îmbogățit.
Au existat și gesturi simbolice: exerciții navale comune în Golful Oman, la care Rusia a participat însă cu o singură navă, și promisiuni de manevre viitoare, inclusiv cu China, în Strâmtoarea Ormuz.
Dar când a venit momentul decisiv, sâmbătă, nu a existat nicio intenție a Moscovei de a interveni militar în sprijinul Iranului.
Formal, Rusia nici nu era obligată. Tratatul de parteneriat strategic semnat cu Iranul în aprilie 2025 nu include o clauză de apărare mutuală. Moscova a clarificat explicit atunci că nu este vorba despre o alianță militară.
Cu alte cuvinte, deși Iranul a furnizat Rusiei drone Shahed și rachete pentru războiul din Ucraina, Kremlinul nu este dispus să lupte alături de Teheran într-un alt conflict.
Costuri de imagine, dar și oportunități
Neintervenția Rusiei în Iran este, fără îndoială, o lovitură de imagine pe plan global. Dar Moscova ar putea încerca să transforme criza într-un avantaj.
Kremlinul va pune accent pe ceea ce prezintă drept eșecul Occidentului - în special al SUA - de a respecta normele internaționale și va folosi evenimentele din Iran pentru a-și întări discursul dur privind Ucraina, prezentată constant ca o reacție defensivă la „agresiunea occidentală”.
„Putin va arăta spre Teheran și va spune: «Puteam fi noi»”, a comentat politologul rus Vladimir Pastukhov.
Printre primele reacții de la Moscova s-a numărat cea a lui Dmitri Medvedev, care a scris ironic că „pacificatorul” a lovit din nou, sugerând că negocierile cu Iranul au fost doar o acoperire.
Alți comentatori apropiați Kremlinului au mers mai departe, afirmând că evenimentele arată că diplomația cu Donald Trump este „pur și simplu inutilă”.
În final, Moscova speră ca mesajul care va rămâne în rândul aliaților săi să fie cel despre „ipocrizia Occidentului”, nu despre propria lipsă de reacție.