Lovitura comună a Statelor Unite și Israelului asupra obiectivelor militare iraniene a bulversat calculele strategice de la Washington la Moscova și Kiev.
Pentru Ukraina, aflată într-o luptă existențială împotriva agresiunii ruse, operațiunea creează un paradox: slăbirea unui aliat-cheie al Kremlinului este un avantaj clar, dar momentul ales și motivațiile președintelui american Donald Trump ridică semne serioase de întrebare, scrie The Kyiv Post.
Este aceasta începutul unei strategii coerente sau doar o nouă distragere de la apărarea securității europene, de la dezvăluirile Epstein și de la planul de pace promis de Trump pentru Ucraina, dar rămas blocat?
- Israelul și SUA au atacat Iranul. Trump confirmă loviturile. Ayatollahul Khamenei, mutat de urgență (Video)
- Trump, către Gardienii Revoluției Islamice: Depuneți armele sau veți înfrunta moarte sigură (Video)
- Liderii lumii reacționează după atacurile din Orientul Mijlociu. Unii aliați ai SUA condamnă acțiunile
- Il Messaggero: Trump pariază pe prăbușirea regimului de la Teheran. De ce a lovit tocmai acum Iranul
Diminuarea capacităților Iranului lovește Rusia exact unde contează. Teheranul a furnizat Moscovei mii de drone Shahed, folosite pentru a bombarda orașe ucrainene, a distruge infrastructura energetică și a ucide sute de civili.
Iranul a ținut în viață mașinăria de război a lui Vladimir Putin atunci când industria rusă nu a mai făcut față. Afectarea bazei militaro-industriale iraniene reduce direct capacitatea Rusiei de a-și susține invazia, ceea ce, din perspectiva Kievului, e un câștig fără echivoc.
Lovitura întârziată a lui Trump asupra Iranului este și un șoc pentru relația de conveniență pe care acesta a cultivat-o cu liderul de la Kremlin. Deja, Moscova denunță cinic atacul american ca încălcare a dreptului internațional.
Kievul a tras însă o linie clară între regim – care alimentează războiul Rusiei – și populația iraniană, care a dat dovadă de un curaj remarcabil în fața represiunii. Această distincție nu este una diplomatică, ci o necesitate strategică.
Impactul asupra Rusiei depășește însă logistica. Parteneriatul cu Iranul este unul dintre puținii piloni care mai susțin pretenția lui Putin de mare putere. Izolată de Occident, Rusia s-a sprijinit tot mai mult pe Iran, Coreea de Nord și China pentru a întreține iluzia unei lumi multipolare în care Moscova ar fi un pol relevant.
Lovitura SUA - Israel expune fragilitatea acestui aranjament: dacă Washingtonul poate lovi Iranul aproape fără constrângeri, ce mai poate face Rusia pentru a-și proteja aliații – sau pe ea însăși?
Pentru Putin, care a investit capital politic în relația cu Teheranul, atacul este o umilință. Demonstrează că, atunci când contează, puterea militară americană încă stabilește regulile în Orientul Mijlociu, iar Rusia nu poate interveni. Momentul este cu atât mai incomod cu cât vine pe fondul tatonărilor lui Putin cu Trump, oscilând între promisiuni vagi de „înțelegere” pe Ucraina și demonstrații americane imprevizibile de forță.
Întrebarea centrală rămâne: ce urmărește, de fapt, Trump? Sincronizarea ridică suspiciuni. Dosarele Epstein continuă să iasă la iveală, popularitatea internă scade, presiunea pentru acțiuni reale în sprijinul Ucrainei crește, iar planul de pace promis nu s-a materializat.
Și, brusc, o operațiune militară spectaculoasă în Orientul Mijlociu acaparează toate programele de știri. Tonul triumfalist al președintelui – conceput pentru televiziune – seamănă mai degrabă cu o manevră de schimbare a subiectului decât cu un act de politică externă atent cântărit.
Asta nu înseamnă că lovitura a fost greșită. Agresiunea regională a Iranului, programul său nuclear și războaiele prin intermediari justificau de mult un răspuns ferm, mai ales în contextul recentelor represalii sângeroase împotriva protestatarilor care cereau schimbarea regimului și sperau într-un sprijin occidental.
Pentru Ucraina însă, momentul și motivația contează.
Dacă această operațiune semnalează că politica externă a SUA va confrunta agresiunea autoritară oriunde apare, Kievul are de câștigat. Dacă este doar teatru politic intern, Ucraina se poate aștepta la același tipar: promisiuni amânate, sprijin întârziat, angajamente diluate.
Reacția Europei va fi revelatoare. Unele capitale văd lovitura ca pe o demonstrație necesară de forță occidentală, care ar trebui aplicată cu aceeași hotărâre și în Ucraina. Altele se tem de escaladare, de conflicte dincolo de granițele Europei și de deciziile impredictibile ale lui Trump. Există și voci care pun sub semnul întrebării legalitatea acțiunilor unilaterale, fără mandat ONU, fără aprobarea Congresului și fără o amenințare iminentă.
Pentru liderii europeni, dilema este dură: atacul asupra Iranului înseamnă că SUA vor oferi, în sfârșit, Ucrainei tot ce are nevoie pentru a câștiga – sau că atenția și resursele americane se vor îndepărta de Europa exact când Kievul are cea mai mare nevoie de ele?
Pentru Ucraina, miza este existențială. În fiecare zi de război, mor oameni, orașe sunt distruse, iar viitorul copiilor este amputat. Negocierile de pace apar și dispar în retorică goală și fotografii de protocol. Rusia continuă să atace, iar soldații ucraineni luptă cu arme occidentale pe care nu au voie să le folosească pe deplin.
Slăbirea sau prăbușirea regimului iranian ar remodela securitatea globală. Un Iran liber, condus de cetățenii săi, nu de o teocrație violentă, ar schimba Orientul Mijlociu și ar tăia Rusiei un partener esențial.
Dar întrebarea decisivă pentru Ucraina, Europa și întreaga lume este dacă această lovitură marchează începutul unei strategii reale de contracarare a expansiunii autoritare – sau doar un nou gest spectaculos într-o politică externă dominată de impuls, nu de coerență.
Ucraina este pregătită pentru leadership american în apărarea libertății și suveranității. Dar acel leadership trebuie să fie consecvent, susținut și concentrat pe cea mai mare amenințare la adresa securității europene de după 1945. Slăbirea Iranului este binevenită.
Rămâne de văzut dacă Washingtonul va arăta aceeași hotărâre în a sprijini Ucraina până la victorie și Rusia până la înfrângere. Un singur atac nu înseamnă o strategie. Iar Ucraina nu își poate permite ca atenția lumii să fie deturnată constant de la războiul care va defini această generație.
Jocul s-ar putea schimba. Deznodământul rămâne însă incert.