Atacul comun al Israelului și Statelor Unite asupra Iranului a fost prezentat inițial ca o operațiune de prevenție. Mesajele transmise de Donald Trump indică însă un obiectiv politic direct: schimbarea regimului iranian. Momentul ales sugerează că Washingtonul consideră că la Teheran s-a deschis o fereastră de vulnerabilitate.
Potrivit unei analize publicate de Il Messaggero, ofensiva marchează un salt de nivel față de strategia de până acum. În orele care au urmat exploziilor din centrul Teheranului, președintele american Donald Trump a vorbit despre „operațiuni importante de luptă” și le-a transmis iranienilor să „preia controlul propriului guvern”, oferind militarilor imunitate în cazul predării. Nu este doar retorică de război, ci un semnal politic explicit.
Calculul de la Washington
Timp de luni întregi, administrația americană a menținut o linie ambiguă: presiune militară crescută în Golf, două grupuri de portavioane în regiune, dar fără implicare directă pe scară largă. Vicepreședintele J.D. Vance exclusese chiar ideea unui „război lung”.
Atacul de acum rupe această prudență. Potrivit The Guardian, raidul a avut loc la doar câteva ore după ce Trump își exprimase nemulțumirea față de negocierile nucleare. Totuși, momentul nu poate fi explicat doar prin dosarul atomic.
Operațiunea vine, potrivit organizațiilor pentru drepturile omului, după săptămâni de represiune internă în Iran, cu mii de victime, și într-un climat de tensiuni între instituțiile civile și aparatul de securitate.
În logica administrației Trump, ar fi vorba despre exploatarea unei „ferestre de vulnerabilitate”: un regim sub presiune economică, izolat diplomatic și traversat de proteste.
Obiectivul schimbării regimului
Oficial, Israelul și SUA vorbesc despre un atac preventiv. Însă mesajele politice au fost mult mai directe. Trump le-a cerut militarilor iranieni să „depună armele” și a îndemnat populația să se ridice împotriva puterii.
Analiza Il Messaggero arată că nu mai este vorba doar despre limitarea influenței Iranului, ci despre delegitimarea explicită a autorității Liderului Suprem, Ali Khamenei. Lovirea unor zone apropiate de centrele puterii are și o valoare simbolică, nu doar militară.
În scenariul optimist al strategilor americani, bombardamentele de precizie asupra infrastructurii militare și a rețelelor controlate de Corpul Gardienilor Revoluției Islamice (IRGC) ar putea provoca o ruptură în interiorul elitei. O parte a aparatului ar putea decide să renunțe la conducerea ideologică pentru a-și asigura supraviețuirea.
Strategia ar fi coerentă cu abordarea lui Trump: fără invazie terestră, fără ocupație, dar cu lovituri chirurgicale și presiune psihologică pentru a forța o prăbușire din interior.
Trump a reiterat și mesajul său central: Iranul „nu va putea avea niciodată o armă nucleară”.
Riscurile: efect invers și escaladare regională
Problema este că regimul iranian nu înseamnă doar o conducere politică, ci o structură profundă care îmbină instituțiile religioase, aparatul militar și rețelele economice controlate de IRGC.
Chiar dacă președintele Masoud Pezeshkian a fost declarat „în siguranță”, centrul real al puterii rămâne în jurul Liderului Suprem, ayatollahul Ali Khamenei.
Un șoc extern ar putea produce efecte contrare: consolidarea facțiunilor radicale sau chiar fragmentarea internă. Precedentul libian este un avertisment, deși Iranul are o coeziune statală mai solidă.
Teheranul a promis o „replică zdrobitoare”. Au fost deja lansări de rachete către Israel și tensiuni în Bahrain, unde se află flota americană. Iranul păstrează capabilități importante – rachete balistice, drone, rețele de miliții și control strategic asupra Strâmtorii Hormuz.
Riscul major este ca o operațiune concepută ca limitată să degenereze într-un conflict regional, cu efecte imediate asupra piețelor energetice.
De ce tocmai acum
Potrivit analizei Il Messaggero, decizia lui Trump pare rezultatul unei combinații de factori: frustrare față de negocierile nucleare, evaluarea unei vulnerabilități interne a regimului și dorința de a reafirma leadershipul american în Orientul Mijlociu.
Dincolo de justificările oficiale, strategia pare clară: lovirea unui sistem perceput ca slăbit pentru a accelera criza și a favoriza o schimbare de regim fără un război de ocupație.
Este însă un pariu riscant. Dacă presiunea externă se va suprapune peste tensiunile interne, Washingtonul ar putea revendica declanșarea unei tranziții. Dacă, dimpotrivă, naționalismul iranian se va coagula în jurul puterii, atacul ar putea întări tocmai regimul pe care încearcă să-l slăbească.