Deși des invocat în discursul public, conceptul de iubire de sine este adesea înțeles greșit sau nu este înțeles deloc. Nu este despre egoism, narcisism sau autosuficiență. Este, în esență, o formă de respect față de propria persoană și o condiție fundamentală pentru o viață sănătoasă – emoțional, psihic și social.
Alfred Adler, fondatorul psihologiei individuale, spunea că oamenii își găsesc echilibrul și sensul vieții atunci când simt că aparțin unei comunități și când contribuie activ la ea. Dar această contribuție nu poate exista fără o bază solidă de încredere în sine și stimă de sine. Adler punea accent pe curajul de a fi imperfect – o idee revoluționară, care încurajează acceptarea de sine fără condiționări (fără a renunța la dezvoltarea și educarea personală).
Încrederea în sine – fundația relației cu lumea
Încrederea în sine nu înseamnă să crezi că ești mai bun decât alții, ci să știi că ești capabil să faci față provocărilor vieții. Se construiește în timp, prin experiențe reale, asumate, prin succes, dar și prin eșecuri asimilate și, ulterior, depășite.
Un adult care are încredere în forțele proprii:
- Ia decizii fără paralizie constantă.
- Acceptă că nu poate controla totul.
- Își asumă limitele fără să le confunde cu defecte.
- Caută sprijin atunci când e nevoie, fără rușine.
Potrivit psihologiei adleriene, individul nu este definit de trecutul său, ci de scopurile pe care și le propune. A avea încredere în tine înseamnă, așadar, să crezi că îți poți modela viitorul prin propriile alegeri.
Grija de sine - responsabilitate, nu răsfăț
Grija de sine este partea „practică” a iubirii de sine. E ceea ce faci zi de zi pentru tine: să dormi suficient, să mănânci sănătos, să mergi la controalele medicale, să faci mișcare, să-ți gestionezi stresul. Nu sunt capricii, ci semne de maturitate emoțională.
Tot aici intră și activități aparent banale: să mergi la frizer, să faci o plimbare, să înveți ceva nou, să ieși din rutină. Gesturi mărunte, dar constante, care spun: „Îmi pasă de mine.”
Această grijă nu înseamnă evitarea responsabilităților. Uneori, în viața adultă, e necesar să renunți temporar la tine - pentru un copil, un părinte bolnav, o criză majoră. Dar tocmai de aceea e vital ca aceste renunțări să fie excepții, nu normă. Grija de sine nu este un lux, ci o formă de igienă psihică.
Iubirea de sine – un echilibru între acceptare și devenire
Iubirea de sine este combinația dintre acceptarea de sine și grija pentru propria dezvoltare. E acel spațiu interior în care nu te judeci, dar nici nu te complaci. E vocea din capul tău care spune: „Ai voie să greșești, dar și puterea să înveți.”
Adler considera că o persoană sănătoasă din punct de vedere psihologic este capabilă să trăiască în armonie cu ceilalți și să contribuie la binele comun. Dar pentru a putea fi parte activă din societate, trebuie să începi prin a te accepta ca individ.
Iubirea de sine înseamnă și să spui „nu” atunci când e prea mult. Să știi când să te oprești, când să ceri ajutor, când să te odihnești. Înseamnă să nu te compari constant cu alții, ci cu propria versiune de ieri.
Iubirea de sine ≠ egoism
E important să subliniem diferența esențială: iubirea de sine nu este egoism. Egoismul presupune să-ți urmărești numai propriile interese, în detrimentul celorlalți, fără empatie sau responsabilitate. Iubirea de sine, în schimb, implică respect – pentru tine, dar și pentru ceilalți. Un om care se respectă nu va cere altora să se sacrifice pentru el, dar nici nu se va sacrifica inutil pentru validare externă.
Adler ar spune că o persoană egoistă este, de fapt, o persoană nesigură, care încearcă să compenseze lipsa de încredere în sine prin dominare și control.
Ce înseamnă concret iubirea de sine, în viața de zi cu zi
Într-o societate grăbită și uneori superficială, iubirea de sine nu înseamnă postări motivaționale sau promisiuni goale. Înseamnă:
- Să recunoști când ai nevoie de pauză și să o iei.
- Să-ți asculți corpul și să ai grijă de sănătatea ta.
- Să te îngrijești - nu pentru validare, ci pentru confortul propriu.
- Să înveți să spui „nu” fără vină.
- Să faci lucruri care îți aduc bucurie, nu doar eficiență.
- Să nu te definești prin eșecuri.
O nevoie reală, nu un moft modern
Departe de a fi un trend „cool” promovat în social media, iubirea de sine este o nevoie psihologică reală. Într-o lume în care mulți trăiesc în burnout, în relații toxice sau în nesiguranță constantă, cultivarea unei relații sănătoase cu propria persoană este un act esențial de supraviețuire (ar trebui să fie învățat încă de copil, acasă în familie!). Dar și un pas spre o societate mai echilibrată.
În loc de concluzie: Iubirea de sine nu este nici narcisism, nici lux. Este respect, responsabilitate și echilibru. Așa cum spunea Adler, „fiecare ființă umană are nevoie de curajul de a fi imperfectă.” Iar curajul ăsta începe cu o alegere simplă: să-ți pese de tine.