Este Rusia lui Putin stat terorist?

victor.pitigoi
Senior Editor
“A fura idei de la cineva este plagiat. A le fura de la mai mulți este cercetare” (Murphy)

Episodul Ucraina nu pare încă deloc terminat și nu putem face prea multe pronosticuri de viitor, până nu știm, cât de cât, dacă va rezista Zelenski atacurilor din ce în ce mai furibunde ale preopinentului sau dacă îl va speria pe acesta din urmă curajul ucraineanului și susținerea neînfricatului său popor.

În principiu, este greu de crezut că Ucraina, chiar și ajutată de prietenii ei, ar putea învinge un inamic cât un continent de mare. Dar…

... dar nevoia rușilor de a recurge la ajutor cecen, faptul că au făcut apel la teroriști sirieni, că, în plină campanie militară, Putin a demis din funcții opt generali, alți șase generali ruși sunt căzuți „la datorie”, iar mii de alți militari au pierdut și ei viața, faptul că apărarea ucrainenilor este îndârjită, că reacția quasi-întregii lumi este împotriva războiului, bașca zvonurile despre o posibilă lovitură de stat în propriul palat al liderului rus, toate acestea sugerează că nu este imposibil ca avantajul militar al uriașei armate ruse să clacheze brusc.

Nu-mi vine să iau prea mult în serios popularitatea lui Putin în Rusia (85%). Popularitatea lui Ceaușescu în România era mult mai mare în octombrie 1989 (99,99%), dar s-a risipit la cea mai mică adiere și știm ce a urmat.

Este greu de spus ce ar urma și la o adiere în Rusia, dar cert este că, în aceste zile poate cruciale, Putin a simțit brusc nevoia unui mega-concert pe stadionul Lujniki din Moscova, ceva care amintește de mega-mitingul din decembrie 1989, când o simplă petardă a sunat începutul sfârșitului.

Cu acest gând în minte, merită să întoarcem fila istoriei cu niște ani în urmă. În modesta mea opinie – și poate nu numai – ofensiva Rusiei împotriva Europei a început cu mult înainte de a apărea V. V. Putin pe scena politică. A început în Republica Moldova, acum vreo trei decenii, când Rusia trimitea în Transnistria o Armată întreagă (Armata a 14-a) cu misiunea perfidă de a „restabili și menține pacea în teritoriul nistrean”.

Chiar și un neavizat intuiește ușor că noul stat rus avea nevoie de un cap de pod înaintat de pe care să-și desfășoare eventualele acțiuni politico-militare în fața Europei.

Apariția bruscă a armatei ruse în Repubica Moldova a enervat atunci multă lume, dar politica înțeleaptă dusă de statele europene, inclusiv România, a făcut ca, totuși, conflictul să nu exacerbeze și să se mențină la faza unui status quo latent.

Acum, când status quo-ul se menține, nu e nici război, dar nici pace nu pare a fi, de vreme ce pe străzi mișună soldații ruși.

A rămas in fază de status quo, întrucât domnului Putin nu i se pare deloc atrăgătoare ideea unui război în Transnistria. Nu cadrează pentru gigantul rus să se încurce pentru o limbă de pământ. Gândul l-a dus mai degrabă la Crimeea. Crimeea a fost un test, un adevărat turnesol cu care Kremlinul a probat răbdarea Ocidentuui.

Iar turnesolul a rămas albastru: Occidentul rabdă. Nici diplomația euroatlantică, nici sancțiunile Occidentului n-au găsit ceva care să-l sperie pe Putin. A urmat inevitabil un nou test: inventarea a două republici „independente” asumate de Dumă și de președintele rus, pe teritoriul Ucrainei.

Reacția Occidentului nu s-a dovedit la înălțimea provocării, iar provocatorul a găsit în asta o slăbiciune, așa că a atacat Ucraina, stat independent și suveran, recunoscut de întreaga planetă, inclusiv Rusia.

Dar replica a picat surprinzător: neașteptata apărare a tânărului Zelenski l-a lăsat tablou pe inițiator, a uluit întreaga planetă și cu siguranță a debusolat strategia și tactica invadatorului.

O bună dovadă a faptului că rezistența lui Zelenski a debusolat strategia armatei ruse este constituirea improvizată a comandourilor de ceceni și de sirieni, cu sarcina să facă ele ceea ce n-a puut face uriașa armată a celor 180.000 de militari ruși. E ca și cum ți-ai trage singur palme.

Dar dovada supremă o observ la vasalul Lukașenco, care, văzâdu-și suzeranul strâns cu ușa, i-a pus și el piciorul în prag și i-a cerut imposibilul: ieșire la Marea Baltică. Asta da, lovitură! Asta da, țintă! Șantaj! Iar Putin – culmea! – i-a promis satisfacție, fără să clipească.

Să fi clipit, și mai ales să fi privit harta, ar fi observat că Belarus nu are cum să ajungă la mare decât anexând teriorii străine, poate din Polonia, poate din Lituania, poate din Letonia, toate trei membre ale NATO.

Mi-am permis să rememorez acest episod întrucât el ilustrează starea precară a moralului liderului de la Kemlin. Simte că, dacă l-ar pierde pe Lukașenko din parteneriat, lupta cu Ucraina ar deveni și mai grea, iar o eventuală nouă etapă a războiului său, îndreptată împotriva Europei Răsăritene, ar deveni și mai incertă, și mai îngreunată, poate chiar imposibilă.

Pe bună dreptate, europarlamentarul român Traian Băsescu aprecia într-o declarație făcută vineri că Putin a făcut din Federaţia Rusă un stat terorist, iar el este şeful suprem şi autoritar al acestui stat”.

Oricât mi-ar veni de greu, nu mă pot abține să-mi amintesc de un aforism inspirat al scriitorului rus Alexandr Soljenițin, laureat al premiului Nobel: Maica Rusie a început să nască fii ticăloşi”.

Să fie, oare, corect? Însuși Vladimir Vladimirovici recunoaște că a ordonat o „acțiune militară”, fără să fi fost instituită starea de război. Iar, dacă o asemenea acțiune nu este război, atunci cum putem să-i spunem altfel, decât ori act de terorism, cum îi spune Traian Băsescu, ori ticăloșenie, cum îi spune (păstrând proporțiile) Soljenițin, ori amândouă la un loc, căci ele nu se exclud?

Dar bombardarea unui teatru (Mariupol), unde se refugiase populația civilă, nu tot terorism se numește, nu tot ticăloșenie?

Dar răpirea primarului în vederea predării lui, la schimb și după negocieri, contra prizonieri ruși, asta a ce seamănă? Terorism? Ticăloșenie? Este vreo diferență între răpirea primarului și răpirea unor marinari în largul Atlanticului, tot pentru „negocieri”?

Dar bombardarea a 489 de școli, din care 69 culcate la pământ? Dar declanșarea celui mai mare exod uman de după Hitler? Dar moartea a 115 copii ucraineni, plus 800 civili, în majoritate mamele copiilor, dar trimiterea de către Rusia pe „frontul” ucrainean a sute de recruți, toate acestea ce amintesc? Nu cumva despre iarna 1945, când Hitler îmbărbăta personal niște copilandri, trimiși în carnagiul ultimelor zile de război?

În fond, cine trebuie denazificat acolo: Ucraina unui peședinte de etnie evreiască sau Rusia unuia de origine kaghebistă?

Încep să mă întreb cu ce se deosebesc liderii ruși de teroriștii care au călcat cu camionul peste călătorii aflați într-o stație de autobuz, de cei care trag la întâmplare gloanțe într-o școală, cei care pun un dispozitiv cu explozie întârziată într-un spital sau un vagon de metrou, cei care au împușcat acum câțiva ani redactorii unei reviste pariziene, cei care au incendiat o biserică al cărei rit nu le era pe plac și mulți alții pe care opinia publică din întreaga lume îi blamează? 

Culmea, i-au blamat și diplomații ruși, atunci când semnau documente. Dar una este atunci când scrii istoria cu pixul și alta e atunci când intri în istorie cu tancul.


În fiecare zi scriem pentru tine. Dacă te simți informat corect și ești mulțumit, dă-ne un like. 👇