Niciun om nu trebuie pus în fața acestei întrebări, care îi cere să pună în talere două vieți de copii și să o aleagă pe cea care trage mai greu. Nu pentru că întrebarea anunță o capcană morală, nu ai cum să ieși cu conștiința bună din ea, ci pentru că întrebarea, dusă până la capăt, provoacă o banalizare prin egalizare a răului.
Cea mai dramatică întrebare pusă vreodată este cea a lui Primo Levi: „Mai este oare acesta un om?”.
O întrebare care ne arată, în toate viscerele, cum e cu putință să ucizi copii, femei, cu miile, cu sutele de mii, cu milioanele: prin dezumanizare. O dezumanizare care se aplică atât victimei, celui ucis ca și cum nu ar mai fi un om, cât și călăului, celui care ucide, odată cu crima directă, personală, cu mâinile goale, și umanitatea din el.
Doar că dezumanizarea victimei are loc doar în conștiința pervertită a asasinului, întoarsă către sine, victima își prezervă chipul. Și aici e cheia salvării umanității: fără chip de om rămâne asasinul, cel care se preschimbă într-un monstru, adică într-o ființă care iese din forma familiarului, nu mai aparține speciei. Dezumanizarea care ne lasă să putem răbda crimele colosale, de nedus, din istorie este a lui, a călăului.
De aceea empatia este combustibilul umanității, pentru că ne identificăm cu victima, cu omul, îi simțim prin tranzitivitate suferința și punem piedică răului, pentru că ne este imposibil să-l comitem, atâta vreme cât simțim ce poate face el.
Totuși, tocmai pentru că lucrurile stau așa, putem răspunde răspicat și curat la întrebare: da, viețile copiilor palestinieni sunt la fel de importante ca viețile copiilor israelieni. Niciun gram în plus sau în minus, trag identic la cântar.
Și atunci care e diferența între un copil care moare în urma unor bombardamente dure ale Israelului în Fâșia Gaza și unul care moare ars de viu, legat de părintele lui, după ce teroriștii Hamas îi dau foc? Fania Oz, scriitoare, este cea care ne orientează privirea, oricât de mult ne displace să avem în fața ochilor cele două imagini: diferența nu e între victime, viețile și morțile lor sunt egale, ci între criminali.
A decapita un om este o crimă personală, pe cont propriu, o viață pe care o iei nu doar privindu-ți victima în ochi, ci și jubilând pentru puterea pe care o ai de a-i produce cea mai mare durere. În acest sens spunea și David Grossman, și numai dacă nu-i știi viața și cărțile nu înțelegi că ai în față unul dintre spiritele generoase ale lumii în care trăim, că există o gradație a răului.
Când tai capul unui copil, când scoți un făt din burta mamei și apoi îi ucizi pe amândoi, cu cordonul ombilical încă acolo, limita de îndurare a umanității e trecută. Un om care ia în acest fel viața unui altuia nu mai aparține acestei specii, e ieșit din formă, monstruos.
Iar asta e calea ușoară de a privi o crimă în care victima a fost măcelărită, umilită, chinuită, torturată până la capăt. Să ne imaginăm doar că decapitările nu sunt cea mai teribilă dintre teribilele asasinate teroriste, pentru că deasupra lor pe scara răului – și mai cumplit e că această scară a răului se întinde până unde imaginația demonică poate duce – stă crima reconstituită de legiștii israelieni, în urma unui CT făcut unor oase, cât a rămas din oamenii arși de vii de Hamas: imagistica medicală a arătat că acolo unde erau acum o mână de oase și cenușă fuseseră un tată și copilul lui, legați împreună, înainte de a li se da foc.
Mai este oare acesta un om? Și de astă-dată nu e vorba despre victime, ci despre asasini. Din ei a dispărut diferența specifică în care rezida apartenența la umanitate.
Calea grea însă e aceea prin care vezi în asasin omul care a fost. Așa cum îmi spunea la unul dintre interviurile noastre scriitorul turc de origine kurdă Burhan Sonmez, acești criminali teribili au fost ca noi, s-au născut într-o familie, au avut până la un punct vieți obișnuite.
„Dar ei nu ar fi putut să omoare nici măcar o muscă!”, a tot auzit Slaveka Drakulic, scriitoarea croată care a documentat crimele abominabile și violul genocidar din războiele iugoslave. În mai toate cazurile, băieții de pe strada copilăriei, vecinii buni de ieri au devenit violatori, criminali, capabili de ceea ce nici unei muște nu i-ar fi putut face.
La fel ca Fania Oz, și Slavenka Drakulic ne întoarce privirea către asasin: cum a fost posibilă crima, din punctul lui de vedere? Cum e să te așezi în locul lui și să vezi de acolo crima? E teribil, pentru că vezi cum unui om i-a fost pervertită umanitatea, până la preschimbarea într-un monstru. Nu e greu, mi-a spus scriitoarea într-unul dintre interviuri, să transformi un om într-un criminal în masă: trebuie doar să apeși butoanele radicalizăriii și ale urii.
Ce a făcut Hamas în atentatele din Israel nu este război. Crimele au fost individualizate, personalizate, luate pe cont propriu, ca să alimenteze cu răul lor absolut monstruozitatea care înlătură chipul uman al acestor criminali.
Dar nu, asta nu înseamnă că viețile copiilor uciși în bombardamentele din Gaza sunt mai ușoare pe cântar, înseamnă doar acceptarea teribilă că răul e calitativ: nu cantitatea e pusă în discuție, ci răul desăvârșit.