Primul lucru pe care noi, europenii, ar trebui să-l înțelegem (dar nu ne grăbim să înțelegem, iar motivele sunt multe) este că nici războiul din Ucraina nu e despre Ucraina – iar ceea ce vedem în Venezuela ar trebui să ne ajute să înțelegem ce se întâmplă în preajma noastră.
În lume se desfășoară sub ochii noștri reașezarea unor forțe geopolitice în care statele mici (iar noi, UE, suntem un conglomerat de state mici) au a se alinia, prin acțiune concretă adecvată, după un singur criteriu: criteriul sistemic.
Schimbarea prin forță a regimului Maduro de către SUA (nu de către administrația Trump, aflată vremelnic la putere, ci de către SUA) face parte din efortul de a destructura legăturile dintre componenții așa numitei ”Axe revizioniste”, a cărei agendă declarată public este războiul sistemic împotriva Occidentului: Axa Rusia – China – Iran.
Venezuela lui Maduro era capul de pod al Axei revizioniste în emisfera vestică, adică în cele două Americi. Susținut pe față de Rusia și de Iran (forțele polițienești de represiune a străzii din Venezuela erau iraniene) și mai discret de către China, regimul Maduro compromitea efortul SUA de a securiza emisfera vestică – în speță cele două Americi, de Nord și de Sud – față de tot mai complicata situație din IndoPacific, acolo unde 3 state (Rusia estică, China și Coreea de Nord) stau cu focoasele nucleare îndreptate spre Japonia și America de Nord.
Pentru o atare operațiune, acesta era momentul ideal: cu o Rusie aflată în dificultate economică și militară prin concentrarea pe Ucraina, și cu un Iran aflat sub presiunea protestelor sociale, cu o Chină bulversată de imprevizibilitatea tarifelor americane, regimul Maduro rămăsese descoperit: aliații săi au treburi grele pe la casele lor.
Nemaivorbind, aici, de petrolul venezuelean, cu o mare influență asupra pieței (și prețului) petrolului în lume: preț al petrolului care a fost, în ultimii 50 de ani, ”nucleara” nemilitară prin care s-au purtat războaiele geopolitice și rafinarea sistemelor sociale și configurația democrațiilor de la un capăt la altul al pământului.
Cu o Americă plină de neîncredere în statele care formează conglomeratul Uniunii Europene (oricine poate face oricând o alianță fie cu Rusia, fie cu China, fie cu amândouă), noi, europenii, suntem aflați în fața unei decizii existențiale, aflate la conjunctura dintre două axe – politică și economică:
1. politică: vrem să fim o voce planetară? Atunci trebuie să mergem accelerat către federalizare și către o politică externă și militară comune;
2. economică: trebuie să contăm în economia mondială prin jucători foarte mari, de top, și prin marșul către energia ieftină care să ne întrețină atât consumul competitiv al Inteligenței Artificiale, cât și prelucrarea materialelor critice de care depind economiile nu de peste un deceniu, ci cele de marțea sau chiar lunea viitoare.
Cât timp, însă, noi, europenii, încă mai vorbim de ”amprenta de carbon”, ”taxa de carbon”, ”incluziune”, ”sustenabilitate” (cuvânt tocit, ipocrit și greșit înțeles) etc – ne asemănăm cu cei care, în Constantinopulul asediat, dezbăteau între ziduri despre sexul îngerilor.
Citește analiza lui Cristian Grosu Dosarul Venezuela: când ”timpul nu mai are răbdare”. UE și sexul îngerilor pe Curs de Guvernare