România nu a produs un lider politic autoritar, mână de fier, care să construiască un regim de putere apropiat de curtea unui autocrat, așa cum a făcut-o Ungaria, în schimb, a produs o clasă politică percepută ca un unic clan, în care triburile își schimbă între ei oamenii și sinecurile.
Pe termen lung, această erodare a instituțiilor, a culturii politice și a reprezentării este mult mai costisitoare decât a fost Donald Trump pentru Statele Unite.
Românii așteaptă mai degrabă un candidat din afara partidelor politice pentru Cotroceni, arată cercetarea calitativă realizată de IRES, la comanda Fundației Konrad Adenauer.
Cât e însă legitimare reală a unei elite societale și cât nevoia de a sancționa partidele?
Cartelul partidelor
Partidele politice, în teorie fundament al construcției democratice, au evoluat până la statutul de cartel, unde o mică parte controlează resursele partidului și își alocă funcțiile, atunci când partidul ajunge la putere.
Dacă această evoluție este specifică tuturor statelor occidentale, România își poate adjudeca unicitatea în ceea ce privește înaintarea ideologiei transpartinice a politicii exclusiv pentru resurse, de unde magnitudinea a ceea ce din exterior numim traseism politic, abandonarea partidului care pierde și înrolarea în partidul care te aduce la putere.
Această cultură partinică face imposibilă aproape posibilitatea apariției unui partid nou, construit pe cu totul alte premise decât FSN-ul din care s-au desprins postdecembrist mai toate platformele politice, cu filiația mai mult sau mai puțin directă.
Această erodare a legitimității partidelor politice duce la surogate de reprezentare și la o proiecție a participării politice în care cetățeanul nu mai are încredere în nicio mediere.
Cu alte cuvinte, delegitimarea abruptă a politicii de partid a compromis instituțiile.
În general, se spune că o democrație sănătoasă va putea să-și păstreze instituțiile și rostul lor social, chiar și în fața unui leadership nesănătos, cam cum s-a întâmplat în SUA în mandatul Trump, experiment din care partidele au ieșit cu un deficit enorm de legitimitate, dar instituțiile au rămas pe pilonii lor.
Totuși, experimentul ar putea să aibă cu totul alte consecințe într-un eventual al doilea mandat al lui Donald Trump.
Noi versus ei
În România, însă, această compromitere a instituțiilor deja s-a produs, fără să fi avut un personaj malefic de statura lui Trump sau, mai aproape, a lui Viktor Orban, iar asta se vede în resentimentul generalizat față de lucrătorii la stat, bugetarii, față de care ceilalți cetățeni se definesc prin antiteză.
"România se găsește într-o situație tipică pentru un final de legislatură: cetățenii doresc rescrierea contractului social cu statul, acesta fiind văzut ca neperformant și incapabil. Paradigma dominantă este polarizarea "noi vs ei", cel din urmă termen referindu-se, în funcție de emitentul sintagmei, la bugetarii ce nu desfășoară o activitate utilă, pensionarii ce beneficiază de pensii speciale, persoanele corupte din administrație și, mai ales și în toate cazurile, la clasa politică", arată sociologul Barbu Mateescu, în analiza cercetării Fundației Konrad Adenauer.
Această demonizare noi versus ei capătă în România forme paroxice. În lipsa liderului malefic de mână forte, românii au făcut din stat și angajații lui polul negativ care deține o putere autocrată, la care societatea nu are acces, de unde frustrarea permanentă că meritocrația nu există în România și că selecția pentru putere nu e posibilă în afara marelui cartel.
Două întrebări se pun aici:
- Poate societatea românească să producă un lider veritabil, care să relegitimeze statul?
- L-ar alege oamenii pe acest lider sau validarea lui depinde tocmai de acest registru al proiecțiilor ideale? În fond, știm din psihologia socială că mulțimea mai degrabă va respinge pe cel mai bun decât majoritatea.
De ce nu-i vor politicienii pe intelectuali
De-a lungul ultimilor ani, strategia cartelului de a împiedica o urcare a vreunui lider din societate pe scara puterii a însemnat fie țintirea anume a intelectualilor, pentru a-i descuraja să-și asume vreun rol în cetate, fie înaintarea unor formule pervertite, surogat de intelectual, de tipul Dan Puric, îmbrățișat de AUR ca posibil candidat pentru Cotroceni.
Cristian Mungiu observă, în interviul pe care mi l-a acordat, că intelectualii au fost înfrânți în România, reduși la bibliotecă, opriți, descurajați să se mai implice în societate și chiar politică.
"Implicarea intelectualilor în spațiul public s-a încheiat de multă vreme în România. Nu se mai implică nimeni, adică nu mai are rost să pierzi vremea cu asta, intelectualii s-au retras fiecare în domeniul lui, vocea lor e tot mai puțin ascultată.
S-a creat această clasă nouă de intelectuali “legitimați” de diferite cercuri de putere. Din perspectiva asta nu cred că-și mai bate cineva capul, sunt alte lucruri care aduc voturi astăzi, nu mai e popular să intri în zona asta, de defăimare a intelectualilor. Și cred că nici nu mai au pe cine să convingă, majoritatea electoratului, din păcate, e destul de convinsă că rolul intelectualului e în bula lui, acolo se pricepe, deci să nu mai iasă în spațiul public, unde nu se pricepe.
S-a acreditat ideea asta că la treburile de stat ne pricepem doar noi, oamenii practici, poate nu avem noi multă școală, dar suntem școliți la „școala vieții” și am înțeles cum merg lucrurile în realitate. Nu într-o realitate etico-virtuală, în care lucrurile așa ar trebui să stea".
Încă de la mineriadele atroce ale regimului Iliescu, intelectualii erau cei care coagulau protestele civice. Cum spunea Monica Lovinescu, condiția intelectualului e să fie primejdios pentru puterea politică, tocmai prin luciditatea lui și prin incapacitatea de a nu denunța răul, pe care îl recunoaște mai rapid poate decât alții.
Un spin în coasta FSN, apoi a PSD, apoi, generalizat, un spin în coasta mai tuturor partidelor politice, intelectualul a fost minimalizat, redus la o condiție artistică - "doar un scriitor" - anatemizat. Politicienii au lucrat cu migală la asta, ridicând în același timp false tribune sociale, televiziuni de cazarmă, naționaliști de tipul lui Ioan Aurel Pop, intelectuali de impostură, malefici, de tipul lui Bălăceanu Stolnici, care, pentru Academia lui Aurel Pop, a câștigat tribuna, în fața Monicăi Lovinescu.
"La noi, implicarea intelectualilor este întotdeauna primită cu o anumită ambiguitate. Ce-am aflat despre mine din diverse mesaje și răspunsuri la articole, pe mine m-a uimit. Am aflat că sunt de o complexitate uriașă.
Am fost numit și mason, și sorosist, și băsist, și evreu, și țigan, și de toate. Când spun câte ceva, apar multe comentarii. De pildă „vezi-ți de filozofia ta și lasă tu lucrurile astea” sau, invers, “stați acolo în turnul vostru de fildeș și nu coborâți să rezolvați ce are nevoie poporul”, e observația făcută de Andrei Pleșu, în interviul nostru recent.