A știrbit Tudor Chirilă din semnificația acestui moment unic pentru memoria socială a unei Românii uzurpate în atâtea feluri de urmașii nomenclaturii și Securității comuniste? E cazul să vorbim acum și despre Bălăceanu Stolnici, vorbind despre Monica Lovinescu și Virgil Ierunca?
Dacă a venit la inaugurarea monumentului dedicat nu unor persoane, ci unor vieți umane care, fără vreo urmă de ezitare, au rămas integre moral și generoase intelectual de la un capăt la altul, atunci trebuia să-l lase din mâini pe unul dintre cei care au făcut posibil răul major care Monicăi Lovinescu i-au ucis mama și țara. Dar acesta e un gest, inconfortabil, e drept, care trebuie făcut fățiș și spus cu voce tare. Așa cum a fost revolta lui Tudor Chirilă.
Este Raluca Turcan cea în măsură să facă un astfel de gest?
Coaliția de guvernare a distribuit-o, în urma algoritmului de repartizare a portofoliilor, în funcția de ministru al Culturii, fără ca vreo mare ispravă culturală să o fi susținut. Nici nu se face vinovată de mari gafe sau crime împotriva culturii. Doar că tocmai acest căldicel, această irelevanță în funcție sunt cele mai păguboase, în momente care cer prezență și legitimare morală.
Un astfel de moment a fost inaugurarea monumentului care celebrează biografiile Monicăi Lovinescu și pe cea a lui Virgil Ierunca, lăsându-ne să ne recunoaștem în el, ca într-un fel de oglindă care trimite înapoi mai mult decât a primit.
Ansamblul îi reprezintă pe Monica Lovinescu și Virgil Ierunca față în față, liberi și astfel responsabili cu prezervarea acestei libertăți formidabile și nu trebuie decât să citim jurnalele Monicăi Lovinescu pentru a vedea excepționalul libertății pe care cei doi și-au luat-o pentru memoria socială, iar lângă ei, ca un spectru, sunt reprezentate patru harpii, patru figuri ale răului care au infestat România în dictatura comunistă.
Una dintre acestea este Constantin Bălăceanu-Stolnici, devenit în comunism tiparul delațiunii duse la desăvârșire, din ambiție, oportunism sau alte recompense și totodată tiparul acrobatului cu blazon în postcomunism, celebrat de Academia Română pentru toate acestea, până la moartea lui, la peste 100 de ani de viață.
Constantin Bălăceanu Stolnici este direct legat de răul pe care îl denunțau neobosiți, chiar și cu costuri personale de neimaginat, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. O spune Neculai Constantin Munteanu: însărcinat cu dosarul Europa Liberă, Bălăceanu Stolnici este cel care a dat Securității schița locuinței lui Vlad Georgescu, directorul Europei Libere.
Un personaj colosal în răul pe care-l poate prezenta ca fiind nobil, deci agent al unui bine pervertit, la care numai cei privilegiați au acces. La moartea lui, unul dintre cei mai prolifici turnători, potrivit CNSAS, a fost omagiat de PNL, partidul din care face parte ministrul Culturii, Raluca Turcan.
Problema majoră, așadar, nu este cea a traseului de personaj malefic al lui Bălăceanu Stolnici în comunism, ci rolul în care a fost lăsat să se desfășoare după căderea comunismului, cel al unui nobil care poate, iată, să rescrie și viețile celor pe care i-a distrus, prezentându-se acum drept un boier liberal.
În romanul scriitorului bulgar Gheorghi Gospodinov, tradus la Anansi (Pandora M) cu titlul Refugiul timpului, apare această pervertire a binelui pe care o practică foștii securiști, în democrație, în varianta maximală. Victima de acum a securistului bătrân, 30 de ani după ce oficial comunismul căzuse, era un bărbat care suferea de amnezie și singurul care îi putea povesti viața era el, fostul securist care se ocupa cu urmărirea lui și care știa totul despre el: cum se îmbrăca, cum mergea dimineața, puțin aplecat, cine era femeia care îl iubise atât de mult.
Ca și cum învingătorii care spun istoria sunt ei, securiștii. Acesta a fost rolul lui Bălăceanu Stolnici, să compromită memoria și după ce răul odios care-l făcuse privilegiat, potrivit, iarăși, dovezilor CNSAS, a dispărut.
Ce putea însă să facă Raluca Turcan?
Primind invitația de a participa, în calitate de ministru al Culturii, doamna Turcan avea două mari opțiuni: să mulțumească și să trimită un mesaj, mai bun poate decât discursul pe care l-a ținut la inaugurare și să participe, dar în discurs să profite de șansa de a condamna mai vechile complicități ale PNL cu turnătorul Bălăceanu Stolnici, al cărui rol real a fost atât de rău, încât să-și aibă loc printre cele patru harpii.
Nu contează că Raluca Turcan a ascultat Europa Liberă, dacă azi, când ar fi putut să facă gestul de delimitare față de unul dintre cei care au avut misiunea de a face rău oamenilor de Europa Liberă, nu o face. Mai ales că Gabriel Liiceanu nu s-a eschivat, nu a făcut-o niciodată și a fost clar că unul dintre cele patru personaje care au fost vinovate de supravegherea Europei Libere este Bălăceanu Stolnici, pe care Academia Română l-a serbat de centenar.
A fost ingrată misiunea Ralucăi Turcan și poate o resimte ca fiind nedreaptă, pentru că de ce tocmai ea să dea seama de păcatul PNL-ului de a serba un turnător?
Uneori, chiar și miniștrii cu portofolii considerate mai puțin grele politic ajung în prim-plan și se văd.
A doua întrebare este dacă a greșit Tudor Chirilă revoltându-se și strigând către ministrul Turcan, la grupului statuar?A știrbit din semnificația acestui moment unic pentru memoria socială a unei Românii uzurpate în atâtea feluri de urmașii nomenclaturii și Securității comuniste? E cazul să vorbim acum și despre Bălăceanu Stolnici, vorbind despre Monica Lovinescu și Virgil Ierunca? Nu le întinăm astfel memoria?
Din contra, aș spune, faptul că tot acest efort colosal făcut de Gabriel Liiceanu în ultimul an, care a redat-o pe Monica Lovinescu acelei Românii în care mama ei încă nu fusese ucisă atât de monstruos, de groaznic, de neimaginabil de oamenii dictaturii comuniste, poate face ca adevărul să fie spus și povestit, este cel mai mare beneficiu, unul care îi face Monicăi Lovinescu dreptate în cel mai puternic mod cu putință, făcând-o să lucreze în continuare pentru adevăr, ca și cum ar vorbi, mereu și mereu, la Europa Liberă.