Klaus Iohannis iese din cursa pentru șefia NATO pe ușa din dos, cu coada între picioare și, cum nici în viitoarea configurație a top jobs în cadrul UE nu a prins nimic, probabil că din acest moment președintele României intră pe panta abruptă a sfârșitului.
Candidatura pentru șefia NATO a fost o aventură și am satisfacția amară de a fi fost prima și multă vreme singura convinsă că, în pofida logicii și chiar a bunului simt, în spatele mișcării nu a fost nimic, nicio garanție, nicio negociere cu aliații, numai încurajările țuțerilor pe care i-a numit pe unicul criteriu al obedienței prin ministere și pe la ambasade.
Ei au fost singurii care l-au încurajat să meargă înainte, în pofida evidenței și spre iritarea aliaților care numai de ifosele unui lider în cheie minoră nu aveau nevoie cu războiul la graniță.
A intrat în cursă pe persoană fizică pentru propriile privilegii de care nu se poate desprinde, a ieșit pe persoană fizică, fără să fi obținut nimic pentru România, deși a pretins mereu că ar fi candidat în numele României.
Erdogan, Orban, Pellegrini au trecut de partea lui Mark Rutte în schimbul unor avantaje certe și publice pentru țările lor, negociate inclusiv cu ajutorul candidaturii lui Klaus Iohannis, care le-a permis să ridice miza. Ce a obținut România? Nimic.
Nu pe România nu au vrut-o liderii NATO, ci pe Klaus Iohannis. De ce nu l-au vrut nici liderii NATO și nu par să-l vrea nici liderii UE pe Klaus Iohannis? Pentru că nu are nicio calitate remarcabilă, pentru că este mediocru egocentric, pentru că nu are viziune și nimic de oferit.
Când Ursula von der Leyen a prezentat într-un clip electoral liderii PPE din diferite țari, despre premierul Plenkovic a arătat că a dus Croația în Schengen și zona euro, despre premierul Mitsotakis că a scos Grecia din mlaștina economică, despre Klaus Iohannis că e de 10 ani președinte și e un bun european, adică ceea ce spui minimal când nu ai nimic altceva de remarcat.
Dar da, realitatea este că acest mediocru egocentric a fost 10 ani președintele României, beneficiarul unui capital de încredere și speranță uriaș, de care și-a bătut joc într-o continuă absență.
Ce lasă Klaus Iohannis după 10 ani?
Să ne uităm în jur. Lasă o clasă politică incomparabil mai proastă decât atunci când a ajuns președinte. Nesuportând concurența, nedorind să fie deranjat, prețuind obediența cât de tâmpă cu mult peste inițiativa și inteligența provocatoare, dl Iohannis a promovat, cu foarte mici excepții aproape miraculoase, aproape numai nulități în toate pozițiile de putere, începând desigur cu propriul partid ajuns o caricatură. Iar nulitățile au promovat peste tot în administrație tot nulități.
În politica externă suntem mediocri, în pluton, fără nerv și inițiativă, cu excepția mișcărilor excentrice în interesul personal al președintelui, care au concentrat energiile diplomatice, câte mai sunt, ale României cu mult peste chestiuni de interes național.
Justiția e prăbușită. Legile justiției sunt mai proaste decât cele precedente, o performanță, legislația în general, promulgată de dl Iohannis, este plină de aberații și contradicții, iar în pozițiile de conducere au fost promovate marionete fără caracter și competență, uneori chiar șantajabile.
Educația are și ea legi mai proaste decât cele anterioare, legi dedicate grupurilor de interese, nu elevilor, analfabetismul funcțional a devenit marca acestei țări.
Din lipsa de șanse și plini de lehamite, românii au plecat pe capete din țară în mandatul Iohannis. Cel mai mare exod pe timp de pace. Și exemplele pot continua în toate domeniile.
Brandul mandatului lui Iohannis este Romania eșuată, după cum definea chiar domnia sa țara. De ce l-ar fi vrut NATO și UE? La ce e bun dl Iohannis? La nimic. Și nimic merită.