Ce-a câștigat România din experiența candidaturii lui Klaus Iohannis la NATO, după ce a încurcat tot calendarul Alianței? Președintele s-a bazat pe trei state dilematic-atlantiste, Turcia, Slovacia și Ungaria.
Alianța cu cele trei state nu a fost făcută pe baza unor proiecte comune, ci pornind de la nevoia de revanșă, fiindcă Mark Rutte, un politician ancorat profund în valorile liberale, nu a acceptat de-a lungul carierei sale toanele celor trei și ale altor state estice.
Dincolo de dorința lui Klaus Iohannis de a avea o poziție internațională de top, România a fost furioasă ani de zile, fiindcă Olanda s-a opus intrării ei în Spațiul Schengen, pe motivul întemeiat că statul de drept nu funcționează, că justiția continuă să derapeze, că traficul de carne vie se face foarte ușor, sub ochii funcționarilor români.
Premierul ungar Viktor Orban avea două condiții pentru susținerea liderului olandez, în primul rând a pretins scuze din partea lui Rutte după ce acesta a amenințat în 2021 Budapesta că va fi pusă în genunchi dacă va continua pe drumul intoleranței, pornind de la legea maghiară care interzicea referirile la homosexualitate în școli.
Acum două zile, Orban a renunțat la scuze și a bătut palma cu Rutte la Bruxelles, mai ales că cea de-a doua condiție fusese asigurată de actualul secretar general al NATO care a făcut o vizită la Budapesta acum o săptămână, în acest scop: scutirea Ungariei de finanțarea ajutorului de război pentru Ucraina. După cum a rezumat Viktor Orban tranzacția, Ungaria „nu poate schimba deciziile celorlalte 31 de state membre NATO”, dar Budapesta „nu va contribui financiar și nu va trimite niciun om în acest război”.
Ambasadoarea americană la NATO, Julianne Smith, a răsuflat ușurată, fiindcă în sfârșit se contura unanimitatea pentru viitorul secretar general al Alianței, și a explicat poziția Ungariei, spunând că „nu toți membrii Alianței participă întotdeauna la toate activitățile sau misiunile NATO”. În acest fel, Alianța și marile puteri occidentale au vrut să asigure succesul summit-ului aniversar al Alianței de la începutul lunii viitoare. NATO împlinește 75 de ani și, în ciuda războiului din Ucraina, statele membre vor să celebreze, nu să aibă o întâlnire divergentă, de aceea era nevoie ca viitorul șef al Alianței să fie stabilit înaintea întâlnirii la nivel înalt programată să înceapă pe 9 iulie. Mai rămâne doar ca România să intre în rândul lumii atlantiste.
Înainte să intre în cursa pentru conducerea NATO, Mark Rutte s-a asigurat de susținerea marilor puteri, diplomații olandezi au tatonat terenul mai înainte și abia apoi au început negocierile pentru premierul lor. Klaus Iohannis a intrat în competiție aproape șase luni mai târziu, fără să aibă cu adevărat o plasă de siguranță. Oare ce-au scris în analizele lor instituțiile pe care în mod normal ar fi trebuit să le consulte?
Ministerul de Externe l-a asigurat că are șanse să-l bată pe Rutte sau i-a explicat că timpul e scurt și că ar fi greu de crezut că diplomații români vor să-i obțină o majoritate? Serviciul Român de Informații și Serviciul de Informații Externe și-au trimis și ele rapoartele în acest sens, fiindcă o astfel de candidatură nu se lasă în voia hazardului. Profesioniștii informațiilor i-au dat oare mai multe scenarii pentru această încercare? Și cum arăta scenariul negativ? A existat și o analiză a Ministerului Apărării?
Tot exercițiul candidaturii lui Klaus Iohannis pentru funcția de secretar general NATO a fost un joc de șah al sistemului diplomatic și de intelligence din care România trebuia să câștige ceva? A fost o manevră prin care președintele urma să primească o funcție importantă la conducerea Uniunii Europene și în schimb să joace această scenetă ridicolă? Sau sistemul autohton l-a lăsat intenționat pe președinte să se scufunde? Și mai ales cine sunt cei responsabili de acest joc, în care România a rămas ultima țară care i se opune lui Mark Rutte, singura care merge pe cartea demonstrației că NATO nu este unitar?
Autor: Sabina Fati